Realizează o analiză comparativă între principalele forme de guvernământ (monarhie vs republică) ale țării noastre de-a lungul timpului.

Realizează o analiză comparativă  între principalele forme de guvernământ (monarhie vs republică) ale țării noastre de-a lungul timpului.

 

In dreptul constituţional forma de guvernământ este definită ca fiind modul în care sunt constituite şi funcţionează organele supreme într‑un stat. Ea este raportată, în principiu, la trăsăturile definitorii ale şefului de stat şi la raporturile sale cu puterea legiuitoare. 
Noţiunea de „formă de guvernământ” are în mod evident o semnificaţie juridică şi ca atare formează obiectul de studiu, a dreptului public, în mod deosebit al dreptului constituţional. Semnificaţiile noţiunii nu pot fi reduse la cele juridice. Formele de realizare a guvernării, modul de concretizare a acestora la nivelul fiecărui stat au numeroase semnificaţii în plan istoric, social, politic şi economic, prin urmare, formează obiectul de studiu al unui ansamblu de ştiinţe umaniste, relevându‑se astfel caracterul interdisciplinar al acestei noţiuni.
Desigur, problematica formelor de guvernământ nu trebuie înţeleasă din perspectivă pur teoretică, deoarece guvernarea unui stat, rolul instituţional şi politic al şefului de stat au implicaţii practice deosebite în planul vieţii obişnuite a cetăţeanului şi determină caracterele sistemului politic şi constituţional ale unui stat, în special din punct de vedere al dihotomiei: stat totalitar sau stat democratic.
Cele  mai utilizate forme de guvernământ nu numai în istorie, dar şi în perioada contemporană sunt monarhia şi republica.
Monarhia, ca formă de guvernământ, se caracterizează prin aceea că şeful statului este un monarh (rege, domn, împărat etc.), absolut sau nu, ereditar sau desemnat după proceduri specifice în funcţie de tradiţiile regimului constituţional. Monarhia este cunoscută din cele mai vechi timpuri şi a fost cea mai răspândită formă de guvernământ. În raport cu aspectele istorice, dar şi cu tot ce înseamnă realităţi contemporane, în evoluţia monarhiei mai importante sunt formele de: monarhie absolută şi monarhie limitată (constituţională).
Monarhia absolută, cea mai veche formă de monarhie, se caracterizează prin puterea discreţionară a şefului de stat. Această formă specifică înaintea Revoluţiei franceze din 1789 a existat totuşi până aproape de timpurile noastre. De menţionat că la începutul secolului XX existau încă în Europa două imperii absolute şi anume Imperiul rus şi Imperiul otoman.
Monarhia limitată (constituţională), aşa cum arată chiar denumirea, se caracterizează prin limitarea puterilor monarhului în conformitate cu legea fundamentală a statului (constituţia). O modalitate particulară a acestei forme de guvernământ o constituie astăzi monarhia parlamentară constituţională întâlnită în Anglia, Belgia, Spania, Olanda şi Ţările Scandinave. Existenţa unei astfel de forme de guvernământ se justifică prin tradiţiile şi istoria acestor ţări, dar şi prin eficienţa în plan constituţional, politic, social şi economic a existenţei unui monarh care nu exercită guvernarea propriu‑zisă, are rolul de a reprezenta statul, de a garanta aplicarea legii fundamentale şi de a media raporturile dintre puterile statului, dintre stat şi societate. Totuşi, în exercitarea acestui rol constituţional, monarhul păstrează unele prerogative, precum dreptul de a dizolva parlamentul, de a numi persoane în funcţii superioare şi, uneori, dreptul de refuza semnarea unor legi. 

Republica este acea formă de guvernământ în care, aşa cum se spune, cetăţenii se guvernează singuri, desem­nându‑şi sau alegând un şef de stat, denumit, de regulă, preşedinte. În republică, guvernarea se înfăptuieşte prin reprezentanţi aleşi după proceduri electorale. Şeful de stat – preşedintele de republică – este ales fie direct prin vot universal, fie de către parlament.
Variantele contemporane ale republicii sunt: republica parlamentară, republica prezidenţială şi republica semiprezidenţială.
În cazul republicii parlamentare, şeful de stat este ales de către parlament, în faţa căruia, de altfel, şi răspunde. Datorită acestui fapt, poziţia legală a şefului de stat este inferioară parlamentului (Italia, Austria, Germania, Finlanda). Important este de subliniat faptul că în cadrul acestei forme de organizare a guvernării preşedintele de republică are atribuţii restrânse de guvernare, rolul său constituţional fiind acela de a garanta supremaţia legii fundamentale şi a media între puterile statului, respectiv între stat şi societate. O astfel de formă de guvernământ este întâlnită în majoritatea statelor europene.
Republica prezidenţială şi semiprezidenţială se caracterizează prin alegerea şefului de stat de către cetăţeni, fie direct prin vot universal, egal, secret şi liber exprimat, fie indirect, prin intermediul colegiilor electorale, aşa cum se pro­cedează în S.U.A., de exemplu. Atribuţiile constituţionale ale preşedintelui de republică în acest caz sunt mult amplificate, şeful statului exercitând acte de guvernare, având un rol important în conducerea politicii interne şi externe a statului. Preşedintele republicii este şef al executivului, singur, ca în situaţia S.U.A., fie împreună cu primul‑ministru. Republica semiprezidenţială este o variantă, cunoscută în Europa după cel de‑Al Doilea Război Mondial, exemplul tipic fiind Franţa. Caracteristica principală a acestei forme particulare de guvernare o reprezintă dualitatea la conducerea executivului de către preşedintele republicii şi primul ministru. În Europa, două state sunt considerate că au în prezent o astfel de formă de organizare a guvernământului: Franţa şi România. În cazul Franţei, republica semiprezidenţială are determinări şi condiţionări de natură istorică şi politică, tipice pentru acest stat după al doilea război mondial. Pentru România, republica semiprezidenţială este o soluţie pur constituţională, postdecembristă ale cărei determinări sociale sau istorice sunt mai puţin evidente.

Evoluţia formei de guvernământ în România

Evoluţia formei de guvernământ în România a exprimat întreaga istorie a poporului român, de la formarea Principatelor Unite, Moldova şi Ţara Românească (1859), până în prezent. În acest sens, vom aminti că potrivit Statutului lui Cuza (1864), puterile publice erau încredinţate: „Domnului, unei Adunări Ponderatice şi Adunării Elective”, „domnia” caracterizând, deci, instituţia de şef de stat.
Constituţia din anul 1866, Subsecţiunea I, „Despre domn”, reglementează monarhia ca formă de guvernământ stabilind ereditatea în linie descendentă directă, legitimitatea cu excluderea copiilor nelegitimi, primo­ge­nitura, masculinitatea, cu înlăturarea urmaşilor de sex feminin. După proclamarea Regatului (1881), domnul „ia pentru sine şi moştenitorii săi, titlul de Rege al României”. Monarhia este menţinută şi de constituţiile din 1923 şi 1938.
Forma monarhică a fost înlocuită cu forma republicană de guvernământ, prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947. Republica a fost consacrată prin constituţiile din anii 1948, 1952 şi 1965.
După revoluţia din decembrie 1989, prin Decretul‑lege nr. 2 s‑a reafirmat forma de guvernământ republicată, iar potrivit legislaţiei, s‑a instituit funcţia de Preşedinte al României. Constituţia actuală a României, prin articolul 1), stabileşte că forma de guvernământ a statului român este republica. Preşedintele României este ales prin vot universal, direct şi liber exprimat, nu este subordonat Parlamentului şi este şef al executivului, alături de primul‑ministru.
Aceste succinte consideraţii în plan juridic sunt necesare pentru a permite o scurtă analiză din punct de vedere istoric, dar şi prin implicaţiile sociale şi politice pe care le comportă, a formelor de guvernământ: monarhia constituţională şi republica în România, alegând ca repere istorice în mod deosebit constituţiile din 1866 şi 1923, Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947, precum şi actele cu valoare constituţională, inclusiv legile fundamentale care după această dată au consfinţit, ca formă de guvernământ, republica. 
O astfel de analiză pe criterii nu numai juridice, dar şi istorice, sociale şi politice, permite o mai bună explicare şi fundamentare a principalelor caracteristici ale formei de guvernământ actuale a României, precum şi pentru a justifica succinte consideraţii în legătură cu rolul ce ar trebui să‑i fie încredinţat şefului de stat într‑o societate democratică contemporană bazată pe separaţia şi echilibrul puterilor în stat, pe consacrarea şi garantarea drepturilor omului, aşa cum se doreşte a fi în România.
Trebuie subliniat şi faptul că nu există o corespondenţă biunivocă între conceptele de formă de guvernământ iar pe de altă parte, regim politic. Istoria demonstrează că au existat şi pot exista regimuri politice democratice sau totalitare în toate formele de guvernământ. De precizat că un regim politic totalitar este specific pentru monarhia absolută şi aproape neîntâlnit în cazul monarhiei constituţionale. În cazul republicii există o tendinţă a republicilor prezidenţiale de a evolua spre regimuri politice totalitare, aşa cum se şi întâmplă astăzi în multe din ţările Americii Latine. Esenţial pentru tipul de regim politic existent într‑un stat este rolul şi atribuţiile şefului de stat, indiferent dacă acesta este monarh sau preşedinte. În cazul regimurilor politice totalitare sau absolutiste, şeful de stat deţine puterea discreţionară, iar principiile constituţionale, în măsura în care acestea există, sunt fie pur formale, fie nerespectate.

Constituţia din 1866 a condus la modificarea formei de guvernământ în sensul că România se transforma dintr‑o monarhie electivă într‑o monarhie ereditară, ceea ce constituia o repunere în drepturi a doleanţelor Adunărilor ad‑hoc din 1857 şi o ignorare a hotărârilor Convenţiei de la Paris din 1858. Termenul de „ereditară” şi „străină” erau considerate condiţiile necesare şi suficiente care să evite declanşarea, în viitor, a unor posibile dispute politice şi dinastice la succesiunea tronului.
Noua formă de guvernare se fundamenta pe principiul că toate puterile statului emană de la naţiune, care nu le poate exercita decât prin „delegaţiune”, în conformitate cu principiile şi regulile precizate în Constituţie. Totodată, acest aşezământ constituţional se întemeia pe principiul separaţiilor puterilor în stat, în sensul că puterea legislativă era exercitată colectiv de către „Domn” şi de către „Reprezentanţa naţională”, cea executivă fiind încredinţată Domnului, în timp ce puterea judecătorească era exercitată de către curţi şi tribunale. 
Puterile constituţionale ale Domnului erau ereditare, specificându‑se, totodată, faptul că acesta nu putea exercita alte atribuţii decât acelea date prin Constituţie. Se introducea, de asemenea, răspunderea ministerială, cu interdicţia ca Domnul să poată apăra şi exonera de răspundere pe un ministru, prin ordin verbal sau scris.
Pentru tema noastră de cercetare este important a sublinia că într‑o societate în care la nivelul deceniului şapte din secolul al XIX‑lea, sistemul partidelor politice se afla abia la începutul închegării sale, formal cele două partide ale liberalilor şi conservatorilor nefiind încă constituite, monarhul ocupa o poziţie importantă în acţiunea de temperare a disputelor politice având în practica politică posibilităţi de intervenţie majoră. Este incontestabil că liberalii şi conservatorii, deschizând o luptă acerbă pentru putere, au urmărit să şi atragă de partea lor instituţia monarhului.
Informația din curs va fi obligatoriu completată cu cea din bibliografia indicată.
Preconizând o monarhie cu puteri limitate, după modelul englez, liberalii radicali au încercat, fără rezultat, să voteze Constituţia înainte de venirea lui Carol I. În ideea limitării puterii Domnului, proiectul de constituţie prevedea ca acesta să aibă numai dreptul de „veto suspensiv” în materie legislativă, pe când Constituţia a prevăzut „dreptul de veto absolut” al monarhului. Pentru înscrierea în Constituţie a acestei importante atribuţii Carol I a intervenit personal, fiind sprijinit de conservatori, interesaţi în întărirea atribuţiilor Domnului, pentru ca prin intermediul instituţiei monarhice să poată să temporizeze ritmul accelerat al reformelor ce se impuneau pentru modernizarea societăţii româneşti.
Deşi prerogativele Coroanei au fost mari în vremea lui Carol I (1866‑1914), Domnul şi apoi Regele (1881), prin mijloacele oferite de Constituţie, monarhul a fost elementul moderator şi de control al celor trei puteri, chemat să asigure stabilitatea întregului sistem constituţional. Hotărârile acestuia nu au fost singulare în practica politică, şefii partidelor politice şi colaboratorii lor apropiaţi participând la elaborarea lor. Aceştia au devenit factori hotărâtori în luarea deciziilor guvernamentale.
Este important a releva maniera în care Regele intervenea pentru adoptarea soluţiilor propuse de partidele politice în raport cu nevoile reale ale ţării. Deşi străin prin naştere de poporul român, Carol I s‑a străduit să înţeleagă „pulsul” ţării, favorizând cultivarea opiniei publice şi acţionând pentru deplina libertate a manifestărilor ei, neîngrădind exprimarea liberă a părerilor, mai ales, prin presă. „Mesajul Domnesc” din noiembrie 1866 afirma clar ca fiind condiţia principală de stabilitate şi de progres „respectul Constituţiunii şi stricta exercitare a legilor”, iar pentru îndeplinirea acestui scop, guvernul „cere concursul activ al tuturor cetăţenilor pentru a stârpi viciile atât de adânc înrădăcinate în administraţie şi justiţie. Numai cu acest preţ vom putea ridica prestigiul autorităţii, vom introduce sincera şi leala respectare a instituţiunilor, a libertăţii, bineînţeles, a legalităţii şi a drepturilor tuturor”.
În atenţia monarhiei s‑au aflat două instituţii socotite ca fiind esenţiale pentru progresul moral şi cultural al ţării, respectiv justiţia şi învăţământul. „Mesajul Domnesc” de la începutul anului 1868 releva preocuparea pentru ridicarea justiţiei, ca ramură a puterii statului, „la gradul de moralitate şi demnitate, necesară spre a putea exercita o acţiune salutară asupra societăţii”. Se trasa un program de dezvoltare a instrucţiunii publice cu deosebire a şcolilor primare pentru care, a firma Carol I: „cred că sacrificiile ce aduce o ţară nu sunt niciodată prea mari, fiindcă se plătesc în urmă cu interese îndoite”.
Este bine să subliniem că astfel de priorităţi politice ar trebui să nu aparţină numai trecutului şi să caracterizeze prezentul, din nefericire mult prea neglijat de guvernanţi în ceea ce priveşte cultura şi în general educaţia naţională.
Încercarea de a defini forma de autoritate reprezentată de monarhia constituţională prin Legea fundamentală din 1866, ne conduce la constatarea că ea se poate încadra într‑unul din cele trei tipuri ideale de autoritate identificate de istoricul şi sociologul german Max Weber şi anume cel de „autoritate tradiţională”. Acest tip s‑a bazat, în principal, pe convingerea şi credinţa românilor în validitatea conducerii ţării de către un rege constituţional ereditar şi pe competenţa legitimă a acestuia de a aplica legile în mod echitabil faţă de toţi supuşii, fiind echidistant în disputele politicii interne. Practic, pentru români tradiţia a fost cea care a conferit legitimitate monarhului, funda­men­tându‑se pe o relaţie personalizantă în cadrul căreia ascultarea faţă de rege a fost principala datorie a indivizilor. La rândul său, monarhul le datorează acestora sprijin şi protecţie. Prin această relaţie biunivocă, monarhul Carol I a fost acceptat şi respectat de români, mai puţin idolatrizat şi iubit, comparativ cu alţi monarhi constituţionali ai vremii.
Tipul de monarh constituţional instaurat de Carol I pe conceptul de legalitate conferit de Constituţia din 1866 s‑a completat, în timp, cu cel de credibilitate în faţa clasei politice româneşti şi a ţării. Dezvoltarea sentimentului dinastic a fost rezultatul unor acţiuni deliberate rezultate prin intermediul dezbaterilor parlamentare, a învăţământul public, a programelor concrete ale partidelor politice, care au contribuit la integrarea în viaţa socială a principiilor monarhiei constituţionale.
Aplicată pe întreg teritoriul României Mari, Constituţia din 1823 consacra principiul separaţiei puterilor considerat a fi un mijloc eficient de asigurare a legalităţii, recunoscând existenţa în stat a celor trei puteri: legislativă, executivă şi judecătorească, fiecare dintre ele având titulari separaţi: reprezentanţa naţională, regele (guvernul) şi organele judecătoreşti.
Constituţia din 1923 dezvoltă modalităţile de exercitare independentă a prerogativelor celor trei puteri. Cu toate acestea, după cum se sublinia şi în literatura juridică interbelică, sub imperiul Constituţiei din 1923 nu exista un echilibru perfect între puteri, întrucât Regele era un organ care reprezenta principiul colaborării puterilor, dar şi exercita un control asupra lor; el juca în consecinţă rolul unei puteri moderatoare.
Păstrând multe din prevederile înscrise în Constituţia din 1866 referitoare la persoana monarhului, Legea fundamentală din 1923 extinde sensibil atribuţiile constituţionale ale Regelui în materie de sancţionare şi promulgare a legilor, de numire şi revocare a miniştrilor, de convocare, prorogare sau dizolvare a Parlamentului. Regele poate elabora regulamente pentru executarea şi aplicarea legilor, este şeful puterii armate, are dreptul de a bate monedă, încheie convenţii cu statele străine, care trebuiau ratificate de puterea executivă. De asemenea, Regele are dreptul de amnistie în materie politică, precum şi dreptul de a graţia sau micşora pedepsele penale, dar nu poate suspenda cursul urmăririi sau al judecăţii şi nici nu poate interveni în niciun fel în administrarea justiţiei. Cu toate că avea asemenea drepturi, Regele nu putea exercita alte atribuţii decât „acele date lui prin Constituţiune” (articolul 91). 
Este important a sublinia pentru regimul specific monarhiei constituţionale existent în perioada respectivă că Legea fundamentală din 1923 a servit drept cadru juridic pentru aplicarea în practică a formulei politice prin noi înşine, atât de apreciate în epocă, formulă care, analizată prin prisma consecinţelor sale, a avut un rol pozitiv în primul deceniu interbelic, potenţând refacerea şi dezvoltarea economică, precum şi consolidarea poziţiei externe a ţării. 
În concluzie, apreciez că funcţionarea mecanismului democratic stabilit prin Constituţia din 1923 s‑a dovedit a fi mai complicată şi dificilă de înfăptuit decât în Occident. „Uzanţa” constituţională stabilită de Carol I s‑a perpetuat şi în timpul lui Ferdinand I, Carol al II‑lea abuzând, apoi, de drepturile sale constituţionale. Deşi Constituţia adoptase principiul englez (regăsit şi în Constituţia belgiană din 1831), potrivit căruia regele domneşte, dar nu guvernează, practica vieţii politice a infirmat acest principiu în perioada lui Carol al II‑lea care a căutat să domnească şi să guverneze.
Analizând poziţia monarhiei în practica politică, apreciem că numirea guvernului de către rege, urmată de dizolvarea corpurilor legiuitoare şi organizarea de noi alegeri, era, în primul rând, expresia unor înţelegeri realizate de monarh cu delegaţi ai principalelor partide şi numai într‑o mică măsură rezultatul unor subiectivisme şi veleităţi personale manifestate în jocul politic al vremii.

Abolirea monarhiei şi proclamarea Republicii Populare Române la 30 decembrie 1947 au fost consacrate prin Legea nr. 363 din 30 decembrie 1947. În articolele 1 şi 3 este reglementată noua formă de stat. Astfel, se consacră desfiinţarea formei monarhice de guvernământ, instituin­du‑se ca formă de stat Republica Populară.
În plan istoric, în mod obişnuit, monarhia constituţională ca formă de guvernământ este identificată în România cu existenţa unui regim politic democratic. Spre deosebire Republica, în perioada interbelică, în intervalul mai sus‑amintit, se caracterizează prin existenţa unui regim politic de tip totalitar cu anularea garanţiilor specifice statului de drept. În general, opţiunea pentru o formă de guvernământ este una politică, dar în acelaşi timp se bazează şi pe un raţionament juridic de natură constituţională.
Istoria a demonstrat că abolirea monarhiei a fost un act de forţă care nu a avut nimic de‑a face cu un raţionament juridic constituţional. Actul de abolire din 1947 a fost rezultatul unei presiuni ultimative din partea Partidului Comunist, sprijinite din afara ţării. Din punct de vedere juridic, abdicarea Regelui Mihai I a fost un act neconstituţional întrucât instituţia abdicării nu era prevăzută în Constituţie, iar Regele nu putea, oricum, să abdice şi pentru urmaşii săi, cu alte cuvinte, nu putea să extindă consecinţele juridice ale actului său de abdicare unor prezumtivi şi viitori descendenţi legitimi ai acestuia. Este adevărat că Regele Carol al II‑lea a abdicat în septembrie 1940, dar a abdicat în favoarea fiului său, moştenitorul legal al tronului. 
Urcarea pe tron a lui Carol I a fost rezultatul unui plebiscit. Abolirea monarhiei în decembrie 1947 ar fi trebuit să urmeze aceeaşi procedură pentru a avea legitimitate constituţională. În realitate, Legea nr. 363/1947 nu foloseşte termenul de „abolire”, ci doar expresia „abdicarea Regelui Mihai I pentru el şi urmaşii săi”.
Potrivit Constituţiei din 1923, actului abdicării, chiar forţate, ar fi trebuit să‑i urmeze declanşarea procedurii prevăzute în articolul 79 din Constituţie, referitoare la vacanţa tronului. Pentru a se evita însă această posibilitate şi pentru a se pregăti terenul abolirii de facto a monarhiei, prin Legea nr. 363/1947 s‑a abrogat expres Constituţia din 1923. Ca atare, problema plebiscitului a căzut de la sine, iar abolirea monarhiei a fost un act politic şi nu unul juridic, deoarece nu a avut legitimitatea juridică necesară.
Deşi a fost impusă prin forţă, republica a intrat însă în conştiinţa mai multor generaţii. Este adevărat, Republica Populară şi apoi Socialistă au fost asociate pentru mai multe decenii cu un regim politic iniţial opresiv şi apoi fals sau parţial democratic. Acest lucru nu impietează, în noile condiţii politice, ca forma de guvernământ republicană să fie racordată la un regim politic şi constituţional specific statului de drept.

Avantajele monarhiei ar fi:

- eliminarea alegerilor prezidențiale - din 5 în 5 ani - cu toate costurile aferente

- eliminarea luptelor între partide și în interiorul partidelor pentru postul de președinte

- eventuale apropieri între România și alte monarhii europene care ar putea fi facilitate de relațiile între respectivele case regale

La capitolul dezavantaje presupun ca cel mai mare dezavantaj al monarhiei ar fi acela că mulți dintre cetățeni nu s-ar simți reprezentați de persoana regelui sau de membri casei regale. Similar, un sistem republican are la rândul lui avantajul de a fi cel mai reprezentativ pentru cetățeni – toți cei de la conducere sunt aleși prin vot liber exprimat.

Opțiunea mea ar fi republica parlamentară, cu un președinte care să aibă numai un rol simbolic (similar cu sistemul din Germania), parlament unicameral și un guvern cu o structură fixă de ministere. Argumentele mele pentru aceasta opțiune sunt:

- postul de președinte, lipsit de putere executivă și cu un rol simbolic nu ar mai fi atât de atractiv pentru diverse persoane interesate de propriul interes

- un parlament unicameral are posibilitatea de a emite legi mult mai rapid decât unul bicameral (unde o lege poate fi plimbată între camere ani de zile)

- ministerele și rolul lor ar trebui clar definit iar structura guvernului ar trebui gândită în direcția eficientizării acestuia, a crea diverse ministere fantomă pentru a da niște posturi unor indivizi sau partide este total neproductivă.

Închei cu un citat din Adrian Cioroianu publicat  in revista Sfera Politicii :

"Din multe puncte de vedere,Romania rămâne inca o tara a aparentelor."...."In ciuda oricărei evidente,dilema republica vs. monarhie a apărut a fi - si probabil ca unora le mai apare inca - una din temele importante ale dezbaterii publice romanești din ultimii zece ani.

Bibliografie: Tudor Drăganu, Tratat Elementar de Drept Constituţional

Ioan Muraru, Elena Simina Tănăsescu, Drept Constituţional şi Instituţii Politice

Valentin Hossu-Longin, Monarhia românească

Revista Sfera politicii anul VIII din 2000 –Adrian Cioroianu

compilatie realizata de SDI -preluarea acestuia articol se va face obligatoriu cu link de întoarcere către articolul original