Reponse Prizée: Dreptul penal part 1

1.1. Dreptul penal ca ramură a dreptului

1.1.1 Conceptul de drept penal. Definiţia dreptului penal

Noţiunea de „drept penal” cunoaşte două accepţiuni, respectiv ramură a dreptului, ca una dintre ramurile sistemului dreptului, cât şi ştiinţă a dreptului penal, ramură a ştiinţelor juridice, care studiază respectiva ramură a dreptului.

Aşa cum s-a arătat în literatura juridică de specialitate, cele două noţiuni desemnate prin aceeaşi denumire nu pot fi confundate. Dreptul penal – ca ramură a dreptului, are în vedere normele şi instituţiile care reglementează relaţiile de apărare socială, norme şi instituţii privite de-a lungul evoluţiei lor sistemice ori ca drept pozitiv, în vigoare la un moment dat, într-o societate determinată. Dreptul penal ca ştiinţă cuprinde ansamblul teoriilor, concepţiilor, ideilor privitoare la dreptul penal ca ramură a dreptului, adică „doctrina” dreptului penal. Obiectul ştiinţei dreptului penal, îl reprezintă, deci, dreptul penal – ca ramură a dreptului.

Dreptul penal în accepţiunea de ramură a dreptului, apare ca o totalitate de norme juridice care

statuează faptele ce constituie infracţiuni, condiţiile ce atrag răspunderea penală, pedepsele şi alte sancţiuni de drept penal aplicabile persoanelor fizice şi juridice care au comis infracţiuni, în scopul apărării ordinii sociale, fie pe calea prevenţiei, fie pe cale represivă.

Acest ansamblu de norme juridice este structurat într-un sistem, în jurul instituţiilor fundamentale ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală (pedeapsa) şi răspunderea penală. Dreptul penal, în sensul arătat, are două parţi componente: partea generală şi partea specială.

Partea generală a dreptului penal se referă la regulile sau principiile dreptului penal, condiţiile în care se nasc, se modifică sau se sting raporturile juridice penale, sistemul pedepselor şi al celorlalte sancţiuni de drept penal.

Partea specială a dreptului penal prevede condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa ce se aplică în cazul săvârşirii ei.

În cealaltă accepţiune, de ştiinţă, dreptul penal cuprinde ansamblul de idei, teorii şi concepţii privitoare la dreptul penal ca ramură de drept şi la instituţiile sale, adică ,,doctrina’’ dreptului penal.

Ca şi dreptul penal ca ramură de drept, ştiinţa dreptului penal este unică, chiar dacă are două părţi distincte – partea generală şi partea specială.

De asemenea, existenţa unor raporturi între dreptul penal şi alte ramuri de drept determină acelaşi gen de raporturi şi între ştiinţa dreptului penal şi celelalte ştiinţe de ramură normative (drept procesual penal, drept constituţional, drept civil, drept administrativ etc.) şi nenormative (criminologie, criminalistică, psihologie judiciară, psihiatrie judiciară etc.).

Obiectul dreptului penal

Ca ramură a dreptului, dreptul penal are un obiect propriu de reglementare, adică o anumită categorie de relaţii sociale pe care le reglementează în exclusivitate, relaţii create în jurul şi datorită valorilor sociale de a căror necondiţionată respectare depinde însăşi existenţa societăţii într-o anumită etapă de dezvoltare a acesteia.

Obiectul dreptului penal îl formează relaţiile de apărare socială, din care fac parte atât relaţiile de cooperare între oameni în asigurarea ordinii sociale, cât şi relaţiile de conflict între titularii valorilor sociale ocrotite de legea penală şi cei care au săvârşit fapte vătămătoare sau periculoase împotriva acestor valori.

Aceste relaţii de apărare socială se formează între membrii societăţii în mod obiectiv şi legic,

independent de voinţa lor, din necesitatea apărării valorilor esenţiale ale societăţii şi a dezvoltării lor în deplină securitate – condiţie sine qua non a existenţei şi normalei evoluţii a grupului social.

De la apariţia statului şi dreptului, relaţiile de apărare socială, fie de conformare, fie de conflict, au constituit şi continuă să fie şi în prezent obiect de reglementare pentru dreptul penal, care prevede prin normele sale faptele interzise ca infracţiuni şi pedepsele ce urmează să se aplice celor care le săvârşesc. Prin această reglementare, relaţiile de apărare socială, care au o existenţă obiectivă şi anterioară oricărei reglementări, devin raporturi juridice penale.

Caracterele dreptului penal

In literatura juridică de specialitate au existat opinii contrare cu privire la caracterele (trăsăturile caracteristice) dreptului penal. Unii dintre autori au menţionat ca trăsături caracteristice ale dreptului penal caracterul de drept public, caracterul unitar şi caracterul autonom (opinie dominantă). Alţi autori se referă la caracterul sancţionator, normativ şi autonom al dreptului penal.

Autonomia dreptului penal

Caracterul autonom al acestei ramuri de drept decurge din faptul că dreptul penal are un obiect

specific de reglementare – relaţiile de apărare socială.

Totodată, dreptul penal cuprinde un sistem propriu de reguli de conduită şi de sancţiuni specifice neîntâlnite în alte ramuri de drept (pedepse, măsuri de siguranţă, măsuri educative). Caracterul autonom al dreptului penal a fost invocat în doctrină pentru a sublinia netemeinicia tezei caracterului pur sancţionator al dreptului penal. Potrivit acestei teze susţinută în literatura juridică mai veche, dreptul penal nu ar reglementa relaţii sociale proprii, ci doar relaţii de sancţionare şi ar avea, deci, un caracter subsidiar, auxiliar, complementar altor ramuri de drept (Karl Binding).

In această concepţie, se susţine că relaţiile sociale ar fi reglementate de alte ramuri de drept şi

dreptul penal ar trimite un plus de sancţiune atunci când sancţiunea din norma extrapenală încălcată nu ar fi îndestulătoare pentru stabilirea ordinii de drept încălcate. Teoria caracterului pur sancţionator (subsidiar, accesoriu) al dreptului penal a fost combătută în literatura juridică de specialitate, susţinându-se teza contrarie – că dreptul penal este nu numai sancţionator, ci şi normativ.

Caracterul autonom al dreptului penal se reflectă în relaţiile proprii de reglementare, relaţiile de apărare socială şi care nu fac obiectul altei reglementări.

Argumentului potrivit căruia viaţa socială ar fi reglementată mai întâi de celelalte ramuri de

drept, dreptul penal intervenind pentru sancţionarea faptelor periculoase din acele domenii de reglementare i s-a răspuns că dreptul penal ocroteşte, adeseori, interese ce nu sunt ocrotite de alte ramuri de drept. Spre exemplu, ocroteşte respectul cuvenit persoanelor decedate prin incriminarea faptei de profanare de cadavre sau morminte (art. 383 NCP); ocroteşte sentimentul de milă prin incriminarea faptei de omisiune de a da ajutorul necesar sau de a anunţa de îndată autorităţile de către cel care a găsit o persoană a cărei viaţă, integritate corporală sau sănătate este în pericol şi nu are putinţa de a se salva (art. 203 NCP).(A se vedea V. Dongoroz, Tratat, 1939)

S-a susţinut, pe de altă parte, că regula de drept este normativă, nu fiindcă recunoaşte un

interes, o situaţie sau un bun, ci fiindcă prescrie o regulă de conduită în raport cu acel interes, acea situaţie ori acel bun. Or, este de netăgăduit că normele penale cuprind reguli de conduită care nu se regăsesc în alte norme juridice.

Finalmente, s-a susţinut în doctrină că dacă este adevărat că raporturile patrimoniale sunt reglementate de dreptul civil, raporturile de familie de dreptul familiei, raporturile de muncă de dreptul muncii ş.a.m.d., iar pentru încălcările grave din aceste ramuri de drept sunt prevăzute în dreptul penal norme de sancţionare, cu aceasta dreptul penal nu devine auxiliar, complementar acestor ramuri de drept, deoarece faptele grave, încălcările grave din aceste domenii nu sunt prevăzute în normele de drept civil, de dreptul familiei ori de dreptul muncii etc., ci tot de dreptul penal, care prin prevederea acestora în normele sale contribuie la prevenirea săvârşirii lor, iar, în caz de încălcare a acestor reguli, la restabilirea ordinii încălcate prin aplicarea de sancţiuni specifice.

Aşadar, dreptul penal are un caracter normativ propriu, constând dintr-un ansamblu de norme

ce instituie reguli de conduită în vederea apărării valorilor sociale, obligând pe destinatarii acestora fie să se abţină de la săvârşirea unor fapte (norme prohibitive), fie să efectueze anumite activităţi (norme onerative).

Caracterul de drept public este dat de raporturile de putere sau de autoritate instituite de normele de conduită prevăzute pentru destinatarii legii penale, care sunt imperative. Acţiunea penală – care este mijlocul juridic prin care conflictul de drept penal este adus înaintea justiţiei - este, de regulă, o acţiune publică;

Caracterul de drept unitar – întrucât dispoziţiile din partea generală, cât şi cele din partea specială au un caracter unitar şi se completează reciproc.

1.1.2. Dreptul penal ca ramură a ştiinţei dreptului

Noţiunea de ştiinţă a dreptului penal

Ştiinţa dreptului penal joacă un rol important în perfecţionarea reglementărilor juridice a relaţiilor de apărare socială în raport cu evoluţia societăţii. Normele dreptului penal îşi găsesc o mai puternică fundamentare în măsura în care sunt explicate, argumentate şi motivate pe plan teoretic.

Spre deosebire de dreptul penal care este o ramură a dreptului, ştiinţa dreptului penal este o ramură a ştiinţelor juridico-penale, care cuprinde sistemul cunoştinţelor privitoare la fenomenele juridico-penale, exprimate în concepţiile, teoriile, ideile, principiile destinate să explice şi să fundamenteze necesitatea, scopul şi sarcinile dreptului penal, să stabilească metodele de investigaţie a fenomenelor juridico-penale, să elaboreze mijloacele juridice de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional cu ajutorul dreptului penal.

Obiectul ştiinţei dreptului penal

Este format din ansamblul normelor penale a tuturor instituţiilor şi reglementarilor care

alcătuiesc dreptul penal.

Studiind normele şi instituţiile dreptului penal, ştiinţa dreptului penal răspunde unor

problematici legate de cunoaşterea conţinutului normativ al acestora.

Ştiinţa dreptului penal studiază, în principiu, dreptul penal în vigoare; nu mai puţin însă, în cadrul ştiinţei dreptului penal, se dau explicaţii şi cu privire la istoria dreptului penal român, adică la reglementările anterioare legii penale în vigoare. De asemenea, sunt făcute referiri şi la dreptul comparat, adică la experienţele altor țări.

Ştiinţele penale (criminale)

Sub denumirea de ştiinţe penale (criminale) au fost grupate ştiinţele socio-umaniste, altele decât ştiinţele juridice, care au ca obiect de cercetare fenomenul complex al infracţionalităţii, atât sub raportul naturii şi etiologiei lui, cât şi al fundamentării ştiinţifice a mijloacelor de prevenire şi combatere a acestuia.

Cu alte cuvinte, ştiinţele penale sau criminale studiază fenomenul criminalităţii ca fenomen social, spre deosebire de ştiinţele juridice care îl studiază ca fenomen juridic. Cea mai importantă dintre disciplinele care au ca obiect cercetarea fenomenului criminalităţii este criminologia.

Aşa cum s-a subliniat în literatura de specialitate, criminologia1 - situată la graniţa dintre

ştiinţele penale, sociologie, psihologie, statistică, medicină sau alte discipline apropiate – este în egală măsură o ştiinţă a trecutului, prezentului şi a viitorului, este o ştiinţă despre om şi pentru om, o ştiinţă care, concomitent cu studiul maladiei, propune profilaxia necesară, tratamentul de combatere a criminalităţii şi, ulterior, de reinserţie socială a foştilor infractori.

S-a recunoscut criminologiei caracterul de ştiinţă complexă interdisciplinară, ce înglobează în obiectul ei de studiu şi alte discipline, considerate la început discipline separate în cadrul disciplinelor penale, ca de exemplu, antropologia criminală, sociologia criminală, psihologia criminală, etnografie şi demografie criminală, statistică penală.

Cercetarea mijloacelor de reacţiune antiinfracţională formează obiectul unei alte grupe de ştiinţe penale, şi anume: penologia şi ştiinţa penitenciară.

Penologia este ştiinţa care se ocupă de studiul pedepselor şi a celorlalte sancţiuni de drept

penal sub raportul eficacităţii acestora în prevenirea şi reprimarea faptelor periculoase, precum şi de elaborare a unor propuneri de îmbunătăţire a calităţii acestora. Profesorul Traian Pop scria că penologia este ştiinţa despre mijloacele apărării sociale în contra faptelor antisociale declarate infracţiuni şi în contra pericolului criminalităţii.

1 crimen – crimă, infracţiune; logos - ştiinţă

Ştiinţa penitenciară studiază modul de organizare şi funcţionare a penitenciarelor ca locuri de executare a pedepselor privative de libertate.

Criminalistica este o ştiinţă judiciară, cu caracter autonom şi unitar, care însumează un

ansamblu de cunoştinţe despre metodele, mijloacele tehnice şi procedeele tactice destinate descoperirii, cercetării infracţiunilor, identificării persoanelor implicate în săvârşirea lor şi prevenirii faptelor antisociale.

Psihologia judiciară, ca ştiinţă şi practică se adresează tuturor categoriilor de specialişti care participă la înfăptuirea justiţiei şi ale căror hotărâri produc un impact asupra destinului oamenilor aflaţi sub incidenţa legii.

Psihologia judiciara se defineşte ca acea disciplină formativ-aplicativă şi de cultură profesională

a magistratului în statul de drept, având ca obiect studierea aprofundată şi nuanţată a persoanei umane implicată în drama judiciară, în vederea obţinerii cunoştinţelor şi a evidenţierii legităţilor psihologice apte să fundamenteze obiectivarea şi interpretarea corectă a comportamentelor umane cu finalitate judiciară sau criminogenă.

Poliţia ştiinţifică studiază urmele lăsate de infractor (ţesuturi, fire de păr, amprente etc.), pentru identificarea acestuia.

Finalmente, o poziţie specială o ocupă, în cadrul ştiinţelor penale, politica penală, înţeleasă ca disciplină complexă şi eminamente practică, ce are ca obiect studiul tuturor datelor furnizate de celelalte ştiinţe penale, inclusiv de ştiinţele juridico-penale şi elaborarea, pe aceasta bază, a celor mai adecvate orientări, principii, metode şi mijloace recomandate legiuitorului, care elaborează normele juridico-penale, organelor judiciare chemate să aplice aceste norme, precum şi tuturor celor ce participă la realizarea activităţii de prevenire a infracţiunilor. Aşa cum arată şi denumirea ei, această disciplină aparţine deopotrivă ştiinţelor penale (criminale) şi ştiinţelor politice, iar rolul său este în continuă creştere în societatea contemporană.

1.1.3. Principiile fundamentale ale dreptului penal

Noţiunea de principii fundamentale ale dreptului penal

In literatura juridică de specialitate s-a opinat că principiile fundamentale ale fiecărei ramuri a dreptului apar ca trăsături caracteristice, definitorii pentru autonomia respectivei ramuri în cadrul sistemului dreptului.

In ramura dreptului penal, principiile fundamentale sunt idei călăuzitoare, orientări de bază în activitatea de elaborare şi realizare a normelor juridico-penale, oglindindu-se în toate normele şi instituţiile dreptului penal. Principiile fundamentale ale dreptului penal se deosebesc de alte principii de orientare generală cu incidenţă absolută asupra tuturor instituţiilor dreptului penal. Prin urmare, principiile generale sunt reguli care derivă din principiile fundamentale şi care sunt subordonate acestora, având incidenţă generală, însă restrânsă la anumite laturi ale reglementării juridico-penale. Pe de altă parte, principiile instituţionale sunt subordonate atât

principiilor fundamentale, cât şi principiilor generale, fiind aplicabile numai în cadrul instituţiilor la care se referă (spre exemplu, în materia aplicării legii penale în spaţiu, relevăm principiile teritorialităţii, personalităţii, realităţii şi universalităţii (art. 8-11 NCP), iar în materia aplicării

legii penale în timp – principiul activităţii legii penale – art. 3 NCP etc.)

Cadrul principiilor fundamentale ale dreptului penal

Doctrina penală a exprimat puncte de vedere diferite cu privire la sfera principiilor

fundamentale ale dreptului penal.

Unii autori au apreciat că în acest cadru trebuie incluse principiile fundamentale ale sistemului

de drept în general (democratismul, legalitatea şi umanismul)2.

Alţi autori de drept penal au apreciat că în cadrul principiilor fundamentale trebuie incluse nu numai principii comune întregului sistem de drept, dar şi principii proprii dreptului penal, ca ramură a sistemului de drept, deoarece tocmai acestea ilustrează specificul reglementării juridico-penale.

Trebuie menţionat faptul că, în materia principiilor fundamentale, deşi au preluat sau au preluat parţial concepţia profesorului V. Dongoroz, mulţi autori au viziuni diferite în privinţa principiilor specifice dreptului penal (denumite convenţional, principiile fundamentale) Reflectând asupra celor susţinute în doctrina penală, apreciem că se impun ca principii de bază ale dreptului penal (denumite convenţional fundamentale), următoarele:

Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă

Principiul răspunderii penale subiective

Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale Principiul răspunderii penale personale

Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare

Principiul individualizării judiciare a sancţiunii

Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori

Aceste principii de bază specifice dreptului penal, la care adăugăm influenţa exercitată de alte principii, dar care aparţin sistemului dreptului în general (umanismul, egalitatea cetăţenilor în faţa legii etc.), ca şi influenţa unor principii de politică penală (cel al prevenirii săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, spre exemplu) prezintă imaginea unui cadru de principii care dă caracter modern şi eficient legislaţiei penale în vigoare.

2 V. Dongoroz şi colab., Explicaţii teoretice ale Codului penal român, Ed. Academiei, Bucureşti, 1969, p.7. In concepţia profesorului V. Dongoroz, principiul fundamental depăşeşte sfera specificului unei ramuri de drept şi se înscrie în sfera principiilor generale ale sistemului dreptului. Profesorul a denumit aceste principii ca fundamentale pentru dreptul penal, numai pentru că a avut în vedere răsfrângerile lor în cadrul dreptului penal, dar nu pentru că ele ar aparţine numai dreptului penal. Numai denumirea acestor principii ca fiind ale dreptului penal, este convenţională, deoarece modul cum le caracterizează şi le enumeră evidenţiază clar intenţia sa de a separa aceste principii de normele specifice dreptului penal (…). S-ar putea spune, prin urmare, că la profesorul V. Dongoroz numai denumirea de principii fundamentale ale dreptului penal ar putea fi discutată, deoarece a fost folosită în raport cu principii caracterizate corect; A se vedea, în acest sens, G. Antoniu (coordonator) E. Dobrescu, I. Dianu, Gh. Stroe, T. Avrigeanu – Reforma legislaţiei penale, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2003, p.43. Continuatorii operei profesorului V. Dongoroz care au abandonat ideea celor trei principii fundamentale (democratism, umanism şi legalitate), s-au situat pe o anumită poziţie în ceea ce priveşte conţinutul principiilor fundamentale asimilând aceste principii acelora care sunt specifice dreptului penal. Aceştia au păstrat caracterizarea principiilor fundamentale ca fiind principii care stau la baza întregii reglementări penale, că ele se reflectă în toate instituţiile şi normele care formează conţinutul reglementărilor, că servesc la caracterizarea şi explicarea ansamblului de reglementări penale, însă au aplicat-o - în ideea în care au abandonat ideea celor trei principii menţionate – la principii strict specifice dreptului penal (pe când profesorul V. Dongoroz a aplicat-o în raport cu principii care depăşeau specificul dreptului penal). Or, principiile specifice dreptului penal n-ar putea fi caracterizate ca stând la baza întregii legislaţii şi ca reflectându-se în toate instituţiile dreptului penal; cel mult aceste principii ar putea să reflecte elemente comune ale unui grup de norme sau instituţii ori ar putea să se situeze în jurul unora din cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal (infracţiunea, răspunderea penală, sancţiunea), dar n-ar putea să caracterizeze toate instituţiile dreptului penal.

Principiul legalităţii incriminării, a pedepselor, măsurilor educative şi măsurilor de siguranţă

In dreptul penal, principiul legalităţii exprimă regula potrivit căreia întreaga activitate din acest domeniu trebuie să se desfăşoare pe baza legii şi în strictă conformitate cu aceasta.

Cu alte cuvinte, atât conduita pretinsă membrilor societăţii (să nu facă, de cele mai multe ori, sau să facă ceva), cât şi sancţiunea la care aceştia se expun în caz de nerespectare a legii penale trebuie să fie prevăzută de lege, iar realizarea prin constrângere a ordinii de drept penal (prin aplicarea sancţiunilor) să se facă în deplină conformitate cu legea.

Examinat în raport cu cele trei instituţii ale dreptului penal – infracţiunea, sancţiunea penală

(pedeapsa) şi răspunderea penală, principiul legalităţii îmbracă trei laturi:

legalitatea incriminării (nullum crimen sine lege);

legalitatea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă (nulla poena sine lege);

legalitatea răspunderii penale, a constrângerii (nullum judicium sine lege).

Recunoscut de majoritatea specialiştilor ca un principiu fundamental al dreptului penal, principiul legalităţii, formulat de Cesare Beccaria în celebra sa lucrare “Despre infracţiuni şi pedepse” şi statuat în "Declaraţia universală a drepturilor omului" de la 10 decembrie 1948 precum şi în "Pactul internaţional cu privire la drepturile civile şi politice", adoptat de Organizaţia Naţiunilor Unite în 1966, a venit ca o garanţie a respectării libertăţii şi drepturilor persoanei, în sensul neantrenării răspunderii penale a unei persoane pentru fapte neprevăzute de legea penală sau incriminate ulterior săvârşirii faptei.

Înscris iniţial în Codul Penal din 1864, principiul legalităţii îşi găseşte consacrarea expresă atât în

Constituţia din 19913, cât şi în art. 1și art. 2 din noul Cod Penal român, adoptat prin Legea nr.

286/20094, intrat în vigoare la data de 1 februarie 2014.

Constituţia României prevede în art. 23 alin. 12 că:

“Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii,

iar în art. 73 alin. 3 lit. h, că: “Prin lege organică se reglementează [,..] infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora”.

Potrivit art. 1 NCP, a cărui denumire marginală este legalitatea incriminării:

,, (1) Legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni.

(2) Nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită”.

De asemenea, art. 2 NCP (legalitatea sancţiunilor de drept penal) prevede că: ,, (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală.

(2) Nu se poate aplica o pedeapsă ori nu se poate lua o măsură educativă sau o măsură de siguranţă dacă aceasta nu era prevăzută de legea penală la data când fapta a fost săvârşită. (3) Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită şi aplicată în afara limitelor generale ale acesteia”5.

3 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.

429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii

Constituţionale nr. 3/22.10.2003.

4 Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și completări

5 Art. 2 din Codul Penal din 1969 cuprindea următoarele dispoziții:

Așa cum rezultă și din reglementarea noului Cod penal, principiul legalității îmbracă două laturi:

legalitatea incriminării și legalitatea sancţiunilor de drept penal.

1. Legalitatea incriminării, ilustrată de regula "nu există infracţiune fără lege" (nullum crimen sine lege), conform căreia nicio persoană nu poate fi trasă la răspundere penală dacă fapta săvârşită, la momentul respectiv, nu era prevăzută de lege ca infracţiune. Acest lucru are repercusiuni asupra unor instituţii ale dreptului penal, precum activitatea legii penale (legea penală se aplică numai faptelor, care în momentul comiterii lor, erau prevăzute de lege ca infracţiuni) sau interpretarea legii penale (prin interpretare nu se pot crea, adăuga sau suprima infracţiuni sau elemente din lege – interpretarea prin analogie).

Codul penal din 1969 definea într-un singur text atât legalitatea incriminării (teza I), cât și

legalitatea sancțiunilor de drept penal (teza a II-a); noul Cod penal separă cele două principii generale în două texte distincte (art. 1 definește legalitatea incriminării, iar în art. 2 este definit principiul legalității sancțiunilor de drept penal, adică legalitatea pedepselor, a măsurilor de siguranță și a măsurilor educative) (Antoniu, 2010)

În cazul infracțiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima oară de către legea nouă a căror executare a început sub imperiul Codului penal din 1969 și s-a epuizat sub legea nouă, instanța va avea în vedere numai actele săvârșite după intrarea în vigoare a noului Cod penal. (CEDO, Veeber c. Estoniei (nr. 2), cererea nr. 45771/99, par. 31, apud Udroiu, 2014) Atunci când fapta acuzatului este prevăzută ca infracțiune atât sub legea veche, cât și sub incidența noului Cod penal, instanțele pot aplica întregii activități infracționale epuizate sub legea nouă dispozițiile noului Cod penal, chiar dacă acesta din urmă prevede limite de pedeapsă mai ridicate. (CEDO, Rohlena c. Republicii Cehe, cererea nr. 59552/08, par. 37, apud Udroiu,

2014)6

Alin. 2 din art. 1 NCP consacră principiul neretroactivității legii penale, implicit al anteriorității legii penale în raport cu momentul săvârșirii faptei , recunoscându-se imposibilitatea ca norma juridică penală să se aplice și unor fapte care la data comiterii lor nu erau prevăzute ca infracțiuni (incriminatio ex novo). Legiuitorul a ținut seama că, întrucât la data săvârșirii faptei, nu exista o lege care să incrimineze faptele respective, destinatarul legii nefiind încă avertizat asupra conținutului ilicit al faptei pe care o comite și nici asupra consecințelor la care se expune prin comiterea faptei, este exclusă și posibilitatea ca legea penală să opereze asupra faptelor trecute, neincriminate la data săvârșirii lor. (Antoniu, 2010)

Art. 1 alin. 2 NCP este corespondentul art. 11 Codul penal din 1969, cu denumirea marginală

,,Neretroactivitatea legii penale”. (Voicu, 2014)

2. Legalitatea sancţiunilor de drept penal, aplicabilă în cazul săvârşirii de fapte prevăzute de legea penală, este ilustrată de dictonul latin "nulla poena sine lege" (nu există niciodată pedeapsă fără lege). Conform acestui principiu unei persoane nu i se poate aplica pentru fapta

"Legea prevede care fapte constituie infracţiuni, pedepsele ce se aplică infractorilor şi măsurile ce se pot lua în cazul săvârşirii acestor fapte".

6 Autorul arată în continuare că o situație de fapt similară cu cea analizată de către CEDO în cauza Rohlena c. Republicii Cehe se regăsește și în noul Cod penal, respectiv atunci când inculpatul comite în formă continuată infracțiunea de lovire sau alte violențe împotriva concubinei sale, faptă care constituie infracțiunea de violență în familie prevăzută de art. 199 alin. 1 NCP, deoarece concubinul, potrivit art. 177 lit. c NCP, este asimilat membrului de familie.

săvârşită decât pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile

stabilite de lege.

Principiul este consacrat în art. 2 alin. 1 NCP, potrivit căruia ,, (1) Legea penală prevede pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală”.

Art. 2 alin. 2 NCP stabilește regula anteriorității prevederii unei fapte ca infracțiune în raport cu

data comiterii faptei. (Antoniu, 2010)

Principiul legalităţii sancţiunilor de drept penal implică cerinţe specifice faţă de legiuitorul penal şi, după caz, faţă de judecător. Astfel, legiuitorul are obligaţia de a determina un cadru precis în conţinut, condiţii şi limite a cauzelor legale generale sau speciale de nepedepsire ori atenuare a pedepselor, precum şi a criteriilor generale şi limitelor, potrivit cărora se va realiza individualizarea judiciară şi execuţională a pedepsei, în ceea ce-l priveşte pe judecător, acesta

nu poate refuza aplicarea vreuneia din sancţiunile prevăzute de lege pentru fapta reţinută sau de a modifica temeiul sau condiţiile în care urmează să fixeze sancţiunea de drept penal.

Principiul răspunderii penale subiective

Principiul răspunderii penale subiective exprimă ideea că o persoană poate fi trasă la răspundere penală numai atunci când a comis fapta prevăzută de legea penală cu vinovăţie. Elementul subiectiv (vinovăţia) face parte din conţinutul constitutiv al infracţiunii; aşadar, dacă o faptă se săvârşeşte fără vinovăţie, ea nu constituie infracţiune şi, neexistând infracţiune, nu există nici răspundere penală.

Când se pune problema aplicării unei sancţiuni de drept penal unei persoane ce a încălcat legea penală, instanţa va trebui să se preocupe să stabilească că fapta săvârşită îi este imputabilă inculpatului şi din punct de vedere psihic, adică a fost comisă cu vinovăţie şi că deci există răspundere subiectivă.

Din definiţia legală dată infracţiunii în noul Cod penal român reiese că vinovăţia constituie şi o trăsătură esenţială a infracţiunii. Potrivit dispoziţiilor din art. 15 alin. 1 NCP, infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o.

Principiul răspunderii penale bazate pe o manifestare exterioară, obiectivă

Acest principiu relevă ideea că o persoană nu poate fi condamnată pentru gândurile sale oricât de periculoase ar fi, chiar dacă aceste gânduri, planuri, dorinţe ar putea fi probate cu ajutorul mijloacelor moderne de investigare a proceselor psihice.

O persoană nu poate fi trasă la răspundere penală decât pe baza manifestării sale exterioare, obiective, adică să comită în realitatea obiectivă un act material pedepsibil (act preparator, tentativă, faptă consumată).

Fapta este o manifestare a individului în sfera realităţii, în cadrul relaţiilor sociale.

Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale

Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale este reflectat în dispoziţiile din art. 15 alin. 2 NCP.7 Dacă fapta comisă, deşi este prevăzută de legea penală, nu întruneşte trăsăturile unei infracţiuni, nu va exista nici răspundere penală. Pe plan procesual penal, acţiunea penală nu poate fi pusă în mişcare, iar dacă a fost pusă în mişcare, nu mai poate fi exercitată, dispunându-se clasarea sau achitarea, potrivit disppozițiilor prevăzute în art. 17

NCPP. 8

Principiul răspunderii penale personale

Potrivit acestui principiu, numai infractorul poate fi tras la răspundere penală, ceea ce înseamnă că pedeapsa i se poate aplica numai celui ce a săvârşit infracţiunea, măsurile penale se pot lua numai faţă de cei care au comis fapte prevăzute de legea penală şi prezintă pericol social ce trebuie înlăturat.

Spre deosebire de alte ramuri de drept, în dreptul penal nu poate fi antrenată răspunderea penală pentru fapta altuia.

Potrivit art. 1 alin. 2 NCP, nicio persoană nu poate fi sancţionată penal pentru o faptă care nu era prevăzută de legea penală la data când a fost săvârşită, ceea ce implică, în privința aplicării sancțiunii de natură penală, și legătura personală a faptei cu persoana care o săvârșește.

Art. 2 alin. 1 NCP se referă la pedepsele aplicabile şi măsurile educative ce se pot lua faţă de persoanele care au săvârşit infracţiuni, precum şi măsurile de siguranţă ce se pot lua faţă de persoanele care au comis fapte prevăzute de legea penală, iar art. 74 NCP se referă la stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei (...) în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu periculozitatea infractorului.9

Introducerea răspunderii penale a persoanelor juridice prin Legea nr. 278/2006 presupune o derogare de la principiul caracterului personal al răspunderii penale, dar şi o altă abordare a unor instituţii de bază ale dreptului penal (participaţia penală, circumstanţele atenuante şi agravante, concursul de infracţiuni, recidiva, pluralitatea intermediară etc.).

Principiul dublei esenţe a pedepsei: măsură de constrângere şi mijloc de reeducare

7 Art. 15 alin. 2 NCP: “Infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale”.

8 Art. 17 NCPP Stingerea acţiunii penale

(1) În cursul urmăririi penale acţiunea penală se stinge prin clasare sau prin renunţare la urmărirea penală, în condiţiile prevăzute de lege.

(2) În cursul judecăţii acţiunea penală se stinge prin rămânerea definitivă a hotărârii judecătoreşti de condamnare, renunţare la aplicarea pedepsei, amânarea aplicării pedepsei, achitare sau încetare a procesului penal. (Cu privire la soluțiile pronunțate în cursul urmăririi penale sau al judecății, când nu există temei, respectiv infracțiune, cu privire la punerea în mișcare și exercitarea acțiunii penale, a se vedea și art. 16, art. 314 și art. 396 NCPP – n.m.)

9 Art. 74 NCP Criteriile generale de individualizare a pedepsei:

(1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite şi cu

periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;

b) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;

d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;

e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;

f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;

g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.

(2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute în alin. (1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.

Pedeapsa nu poate să nu implice o anumită suferinţă, un rău pe care îl suferă condamnatul şi care poate să se răsfrângă asupra libertăţii, patrimoniului, timpului liber, prestigiului social ș.a.m.d., însă ea trebuie aplicată în raport cu fapta comisă şi cu vinovăţia făptuitorului; în acest fel, pedeapsa devine convingătoare şi poate să-şi exercite rolul în procesul de resocializare a infractorului şi de prevenire generală faţă de ceilalţi destinatari ai legii penale10.

Principiul individualizării judiciare a sancţiunii

Principiul individualizării judiciare a sancţiunii presupune că stabilirea şi aplicarea sancţiunilor de drept penal să se facă în funcţie de gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului.

Individualizarea poate fi legală, judiciară şi administrativă.

Individualizarea legală este realizată de legiuitor prin prevederea limitelor generale ale pedepselor, a speciei de pedeapsă şi a limitelor speciale ale pedepsei aplicabile în cazul comiterii unei infracțiuni determinate, a măsurilor penale etc. ce pot fi luate față de persoana care săvârșește infracțiuni, în funcţie de gradul de pericol social abstract al faptei comise. Individualizarea legală a pedepselor este forma de individualizare în cadrul căreia operațiunea de individualizare este efectuată de legiuitor în însuși momentul elaborării legii penale și constituie un corolar al principiului legalității pedepselor. (Bulai, 2007)

Individualizarea judiciară este realizată de către instanţa de judecată, constând în stabilirea şi aplicarea pedepsei concrete în cadrul limitelor legale, avându-se în vedere gravitatea infracţiunii săvârşite şi periculozitatea infractorului, care se evaluează potrivit criteriilor generale prevăzute în art. 74 NCP.

10 Art. 56 NCP Regimul detenţiunii pe viaţă:

Detenţiunea pe viaţă constă în privarea de libertate pe durată nedeterminată şi se execută potrivit legii privind

executarea pedepselor.

Art. 60 NCP Regimul închisorii:

Închisoarea constă în privarea de libertate pe durată determinată, cuprinsă între 15 zile şi 30 de ani, şi se execută

potrivit legii privind executarea pedepselor.

Art. 61 NCP Stabilirea amenzii:

(1) Amenda constă în suma de bani pe care condamnatul este obligat să o plătească statului.

Art. 3 Scopul executării pedepselor şi a măsurilor privative de libertate - Legea nr. 254 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul

procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 514 din 14 august 2013

(1) Scopul executării pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate este prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni.

(2) Prin executarea pedepselor şi a măsurilor educative privative de libertate se urmăreşte formarea unei atitudini corecte faţă de ordinea de drept, faţă de regulile de convieţuire socială şi faţă de muncă, în vederea reintegrării în societate a deţinuţilor sau persoanelor internate.

Art. 3 Scopul legii - Legea nr. 253 din 19 iulie 2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal, publicată în Monitorul Oficial nr. 513 din 14 august 2013

(1) Prin reglementarea executării pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri prevăzute la art. 1 se urmăreşte asigurarea echilibrului dintre protecţia societăţii prin menţinerea ordinii de drept, prevenirea săvârşirii de noi infracţiuni, şi menţinerea în comunitate a persoanei care a comis una sau mai multe fapte prevăzute de legea penală. (...)

Pe lângă criteriile generale prevăzute în art. 74 NCP, în reglementarea penală actuală sunt prevăzute și criterii speciale de individualizare:

în cazul participanților la o infracțiune comisă cu intenție, art. 49 NCP prevede că la stabilirea

pedepsei se ține seama de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de criteriile

generale de individualizare prevăzute de art. 74 NCP;

cuantumul sumei corespunzătoare unei zile-amendă se stabilește ținând seama de situația materială a condamnatului și de obligațiile legale ale acestuia față de persoanele aflate în întreținerea sa (art. 61 alin. teza a II-a NCP);

la aplicarea pedepsei complementare a interzicerii exercitării unor drepturi, art. 67 alin. 1 NCP prevede că instanța trebuie să constate că, față de natura și gravitatea infracțiunii, împrejurările cauzei și persoana infractorului, aplicarea pedepsei este necesară. (Udroiu, 2014)

De asemenea, se poate individualiza, în condiţiile legii, şi modul de executare a pedepsei sau a restului de pedeapsă (în regim de detenţie, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, liberarea condiționată, amânarea aplicării pedepsei, amenda penală) ori renunțarea la aplicarea pedepsei.

Invividualizarea administrativă a pedepselor reprezintă forma de individualizare a pedepsei, în cadrul căreia operațiunea de individualizare, efectuată de organele administrative de executare a pedepsei, privește executarea pedepselor și se realizează prin adaptarea regimului de executare a pedepselor privative de libertate în raport de conduita condamnaților la locurile de executare a pedepselor.(Bulai, 2007)

Principiul instituirii unui regim sancţionator special pentru minori

In Titlul V NCP – partea generală, denumit „Minoritatea” (art. 113-134 NCP), legiuitorul penal a instituit un sistem special de sancţiuni ce pot fi aplicabile minorului infractor, în baza principiului sancţionării diferenţiate a infractorilor minori faţă de cei majori. Acest sistem special de sancţiuni este alcătuit din măsuri educative neprivative de libertate și privative de libertate (art. 115 NCP). Această reglementare a ţinut seama de personalitatea minorului şi de insuficienta sa dezvoltare psiho-fizică. Legiuitorul a creat pentru infractorii minori un sistem sancţionator diferit de cel al infractorilor majori, pe considerentul că aceştia fiind foarte tineri, resocializarea lor se poate face mai bine şi mai eficient faţă de infractorii majori.

Potrivit art. 114 alin. 1 NCP, faţă de minorul care, la data săvârşirii infracţiunii, avea vârsta cuprinsă între 14 şi 18 ani se ia o măsură educativă neprivativă de libertate. Regula în materie presupune aplicarea față de minorul care răspunde penal a unei măsuri educative neprivative de libertate.

Alin. 2 al art. 114 NCP prevede că faţă de minorul prevăzut în alin. (1) se poate lua o măsură educativă privativă de libertate în următoarele cazuri:

a) dacă a mai săvârşit o infracţiune, pentru care i s-a aplicat o măsură educativă ce a fost executată ori a cărei executare a început înainte de comiterea infracţiunii pentru care este judecat;

b) atunci când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea săvârşită este închisoarea de 7

ani sau mai mare ori detenţiunea pe viaţă.

Sistemul sancţionator al minorilor infractori a fost conceput în aşa fel încât măsurile educative aplicate să nu împiedice desăvârşirea pregătirii şcolare a infractorilor minori, asigurându-li-se şi condiţii de a dobândi o pregătire profesională potrivit cu aptitudinile lor.

Principiul umanitar

Unul din dezideratele lumii moderne este apărarea drepturilor fundamentale ale omului. Drept urmare, incriminarea şi sancţiunea prevăzute de legea penală trebuie să urmărească respectarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului. Acest lucru presupune, pe de o parte ca legea penală să asigure o protecţie a persoanei fizice prin incriminarea faptelor ce sunt îndreptate împotriva vieţii, integrităţii corporale, sănătăţii, libertăţii şi demnităţii persoanei etc., iar pe de altă parte, constrângerea penală trebuie să aibă un caracter uman, respectându-se drepturile infractorului la asistenţă juridică, asistenţă medicală, demnitatea acestuia.

Tot principiul umanităţii a impus consacrarea prezumţiei de nevinovăţie şi tendinţa majorităţii legislaţiilor moderne de a institui în favoarea infractorilor un regim important de drepturi şi garanţii procesuale. Executarea pedepsei, în orice sistem de drept urmăreşte, mai mult sau mai puţin, reeducarea celui condamnat şi reintegrarea socială a acestuia.

Egalitatea în faţa legii penale

Întreaga legislaţie modernă urmăreşte eliminarea discriminărilor de orice fel. La nivel internaţional există preocupări în acest sens, statele asumându-şi obligaţia de a elimina din reglementările interne orice fel de discriminări. Şi legea penală urmăreşte aceleaşi tendinţe, înfăptuirea justiţiei penale excluzând imunităţile sau inegalităţile de tratament în aplicarea legii penale. Toţi membrii societăţii se află într-o poziţie de egalitate faţă de prevederile legii penale, atât în calitate de beneficiari ai protecţiei penale, cât şi de destinatari ai exigențelor acesteia. Prevenirea faptelor prevăzute de legea penală

Legea penală, prin conţinutul său şi sancţiunile prevăzute asigură aşa-numita prevenţie generală, iar în măsura în care sunt pronunţate pedepse ori se aplică alte sancțiuni de drept penal în cauze concrete, se realizează prevenţia specială.

Prevenirea faptelor infracţionale se realizează atât prin publicitatea legii penale, cât şi prin

pedepsirea celor ce-au încălcat prevederile imperative ale legii penale.

De asemenea, măsurile de siguranţă, ca sancţiuni de drept penal, vin să completeze procesul de prevenţie a fenomenului infracţional, proces ce este mult mai complex, incluzând şi măsuri de ordin social şi economic, pornind de la studierea şi identificarea cauzelor şi condiţiilor care determină sau favorizează săvârşirea unor infracţiuni.

Examen de practică judiciară11

ARTICOLUL 7

Convenţia

pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale

1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severă decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.

11 A se vedea Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I. Bălan- Rusu. (2013) Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod

penal și ale noului Cod penal. București: Universul Juridic, pp. 13-21

2. Prezentul articol nu va aduce atingere judecării şi pedepsirii unei persoane vinovate de o acţiune sau de o omisiune care, în momentul săvârşirii sale, era considerată infracţiune potrivit principiilor generale de drept recunoscute de naţiunile civilizate.

Cauza OOMS c. Franţei. Condamnare pentru comercializarea unui produs falsificat, notificat autorităţilor belgiene, conţinând un aditiv prohibit de reglementarea comunitară transpusă în dreptul francez

Reclamantul era administratorul unei societăţi franceze de vânzări de suplimente alimentare, sub forma comprimatelor efervescente. Aceste produse fuseseră în prealabil comercializate în Belgia, autorizate în acest scop, conform spuselor reclamantului, după verificarea conformităţii lor ca nutrimente, în sensul legislaţiei comunitare. El depune în acest sens un document emis de Inspecţia Generală a mărfurilor alimentare, care dovedea primirea unui dosar de notificare şi atribuirea unui număr pentru produs. Publicitatea făcută cu ocazia comercializării acestor produse în Franţa a atras atenţia direcţiei generale a concurenţei, consumului şi reprimării fraudelor, care a procedat la investigaţii în urma cărora a fost relevată prezenţa benzoatului de sodiu în aceste comprimate solide, neconformă cu Directiva comunitară 95/2/CE, care nu îl autoriza decât în suplimentele lichide. În acest sens, ea a contactat persoana care îi succedase reclamantului în funcţia de administrator, apoi inspecţia generală belgiană, care supraveghea aceste aspecte în ţara sa. În Franta, reclamantul şi noul administrator, precum şi societatea, au făcut obiectul unor cercetări în faţa instanţelor penale, ca urmare a desfăşurării unei publicităţi mincinoase şi a prezentării, punerii în vânzare sau vinderii de mărfuri care servesc alimentaţiei umane, despre care ştiau că sunt falsificate, denaturate sau toxice. Tribunalul corecţional a constatat că persoanele urmărite erau vinovate de aceste fapte. Curtea de apel a menţinut hotărârea, iar Curtea de Casaţie a respins recursul în casaţie formulat de cei in cauză.

Inadmisilbilă în privinţa art. 7 alin. (1) – Curtea aminteşte că legea trebuie să definească

în mod clar infracţiunile şi pedepsele pe care le reprimă, condiţii îndeplinite în mod evident în speţă. Directiva comunitară 95/2/CE, transpusă în dreptul francez stipula modalitatea autorizată de utilizare a benzoatului de sodiu. Reclamantul, care nu contestă că în dreptul

pozitiv francez falsificarea unui produs poate rezulta din adăugarea unei substante ilicite, putea deci să prevadă faptul că el comercializa un produs ce conţinea un aditiv prohibit, riscând astfel să fie urmărit penal şi condamnat pentru vânzarea şi punerea în vânzare a unui produs alimentar falsificat, în temeiul art. L. 213-3 din Codul de consum. De altfel, susţinerea reclamantului este oricum greşită în realitate, fiindcă el nu se putea prevala nici de o autorizaţie de comercializare eliberată de administraţia belgiană, nici de vreo recunoaştere de către

aceasta a conformităţii produsului cu legislaţia în vigoare: vădit nefondată (C.E.D.O., Secţia a V- a, decizia OOMS c. Franţei, 25 septembrie 2008, cererea nr. 38126/06, www.jurisprudentacedo.com)

2. Cauza SW c. Marii Britanii. Principiul legalităţii. Previzibilitatea normei penale. Condiţii

Statele au obligaţia de a asigura definirea clară a oricărei infracţiuni prin lege.

Art. 7. Garanţia consacrată prin art. 7, element esenţial al preeminenţei dreptului ocupă un loc primordial în sistemul de protecţie oferit de Convenţie, aşa cum o atestă faptul că art. 15 nu permite nicio derogare de la prevederile sale. Astfel, cum decurge din obiectul şi scopul său, art. 7 trebuie interpretat şi aplicat astfel încât să asigure o protecţie eficace contra urmăririi

penale, condamnărilor şi sancţiunilor arbitrare. În ciuda textului său, art. 7 nu se mărgineşte să interzică aplicarea retroactivă a legii penale în defavoarea acuzatului, ci consacră, de o manieră mai generală, principiul legalităţii delictelor şi pedepselor şi cel care consacră interdicţia aplicaării extensive a legii penale prin analogie.

În consecinţă, rezultă de aici că statele au obligaţia de a asigura definirea oricărei infracţiuni prin lege. Această condiţie este îndeplinită ori de câte ori orice persoană poate să anticipeze, pe baza textului legal şi a interpretării acestuia în instanţele de judecată, care sunt actele sau omisiunile ce pot atrage răspunderea sa penală. Curtea aminteşte că, vorbind despre noţiunea de „lege” ea înglobează atât dreptul scris cât şi cel nescris şi implică, pe lângă condiţii formale, şi condiţii calitative, precum accesibilitate şi previzibilitate (CEDO, Camera, hotărârea S.W. c. Marii Britanii, 22 noiembrie 1995, cererea nr. 20166/92, www.jurisprudentacedo.com).

3. Lawless c. Irlandei. Principiul legalităţii. Domeniul de aplicabilitate. Măsură preventivă

Art. 7 nu este aplicabil măsurilor preventive.

Art. 7. Domeniul de aplicabilitate. În speţă reclamantul a fost deţinut pe baza unei norme care permitea detenţia unei persoane în scop preventiv, pentru a o împiedica să comită o infracţiune. Curtea a considerat că o astfel de măsură constituie o măsură preventivă şi nu poate fi considerate drept rezultatul unei condamnări penale în sensul art. 7 din Convenţie. Acest text se poate aplica doar în cazul impunerii retroactive a unei pedepse penale, nu a unei sancţiuni preventive, astfel că art. 7 nu este aplicabil (CEDO, Camera, hotărârea Lawless c. Irlandei, 1 iulie 1961, cererea nr. 332/57, www.jurisprudentacedo.com).

Sarcina de lucru 1

Evidenţiază, în câteva fraze, aspecte privind consacrarea legislativă a principiului legalității în reglementarea noului Cod penal.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

Bibliografie minimală

Dongoroz V., Kahane S., Oancea I., Fodor I., Iliescu N., Bulai C., Stănoiu R.M., Roşca V. (1969;

1970). Explicaţii teoretice ale Codului penal român. Partea generală. vol. I şi vol. II. Bucureşti:

Academiei.

Bulai, C-tin, Bulai, Bogdan (2007). Manual de drept penal. Partea generală. Bucureşti: Universul Juridic

Antoniu G., Bulai C., Duvac C., Griga I, Ivan Gh., Mitrache C-tin, Molnar I., Pascu I., Pașca V.,

Predescu O.(2010). Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. I. Articolele 1-52. București:

Universul Juridic.

G. Antoniu (coordonator), Al. Boroi, B.N. Bulai, C. Bulai, Șt. Daneș, C. Duvac, M. Ketty Guiu, C- tin Mitrache, C. Mitrache, I. Molnar, I. Ristea, C. Sima, V. Teodorescu, I. Vasiu, A. Vlăsceanu.(2011). Explicaţii preliminare ale noului Cod penal. Vol. II. Articolele 53-187. București: Universul Juridic.

M. Udroiu.(2014). Fișe de drept penal. Partea generală. București: Universul Juridic. M. Udroiu, V. Constantinescu.(2014). Noul Cod penal. Codul penal anterior. București: Hamangiu.

Al. Boroi, I. Rusu, F. Puşcă, A. Chirilă, A. Dumitrache Ionescu, M. Pocora, G. L. Goga, M. I. Bălan- Rusu. (2013). Practică judiciară în materie penală. Drept penal. Partea generală. Dispozițiile actualului Cod penal și ale noului Cod penal. București: Universul Juridic.

C. Voicu, A.S. Uzlău, R. Moroșanu, C. Ghigheci.(2014). Noul Cod penal. Ghid de aplicare pentru practicieni. București: Hamangiu.

1.2. Izvoarele dreptului penal

Noţiunea şi specificul izvoarelor dreptului penal. Principalele izvoare ale dreptului penal

În doctrină, termenul de izvor de drept are mai multe sensuri, accepţiuni, făcându-se distincţie între izvoarele materiale şi formale, interne şi externe, directe şi indirecte. Problema conceptului de izvor de drept fiind obiect de studiu al disciplinei Teoria generală a dreptului, vor fi abordate doar aspectele care privesc izvoarele de drept penal.

Izvoarele formale ale dreptului penal sunt acele acte normative în al căror cuprins se stabilesc: faptele ce constituie infracţiuni, sancţiunile ce se pot aplica în cazul încălcării acestor norme, condiţiile în care este antrenată răspunderea penală, precum şi acele acte normative care prevăd dispoziţii obligatorii în procesul de elaborare şi aplicare al dreptului penal.

În raport cu alte ramuri de drept, izvoarele dreptului penal sunt mai restrânse ca număr. Literatura juridică mai veche considera ca unic izvor de drept penal legea, ca izvor imediat, iar în plan secundar, ca izvor mediat, menţiona tratatele şi convenţiile internaţionale.

Prin prisma formei pe care pot să o îmbrace, izvoarele dreptului penal pot fi doar legile penale -

în accepţiunea dispoziţiilor din art.173 NCP.

Potrivit art. 173 NCP, prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege.

În condiţiile adoptării Constituţiei din 1991, principalul izvor de drept penal intern îl va constitui legea organică (art. 73 alin. 3 lit. h-i), acestuia alăturându-i-se ordonanţele de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege (decretele–legi şi decretele încă în vigoare).

În categoria izvoarelor de drept penal este inclusă şi Constituţia, ca izvor de drept, în general, pentru toate ramurile de drept, şi în special pentru Dreptul penal, întrucât conţine dispoziţii ce vizează în mod explicit sfera de reglementare a acestor ramuri de drept şi consacră drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi îndatoririle corespunzătoare, cărora dreptul penal le

creează cadrul necesar pentru a fi respectate.

Dintre reglementările cu valoare de lege, cea mai importantă sursă o constituie Codul penal

(Noul Cod penal, adoptat prin Legea nr. 286/200912), care cuprinde majoritatea normelor

12 Publicată în M. Of. nr. 510/24.07.2009, cu ultimele modificări și completări

penale cu caracter de principii generale (partea generală), precum şi norme cu caracter special

(partea specială).

În afara Codului penal, există şi alte legi penale cu o sferă de aplicare mai restrânsă, cum ar fi Legea nr. 253/2013 privind executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a altor măsuri neprivative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal13, Legea nr.

254/2013 privind executarea pedepselor şi a măsurilor privative de libertate dispuse de organele judiciare în cursul procesului penal14 sau Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală15. Specific acestor legi este că ele au un domeniu de aplicare mai restrâns şi că vin să completeze cadrul normativ general fixat de Noul Cod Penal sau să instituie unele derogări de la acest cadru. Ele au mai fost numite în literatura juridică şi legi complinitoare.

În afară de cele două categorii de norme, reglementări cu caracter penal se întâlnesc şi în legi speciale nepenale sau extrapenale, dar care conţin dispoziţii cu caracter penal, legi ce vizează reglementarea relaţiilor sociale din anumite domenii, cum ar fi: sectorul silvic, fondul funciar, regimul vamal, protecţia mediului, etc., instituind pentru încălcarea acestor dispoziţii sancţiuni penale proprii.

Printre izvoarele dreptului penal sunt menţionate şi tratatele şi convenţiile internaţionale.

În doctrina penală, se face distincţie între tratatele şi convenţiile internaţionale care constituie izvoare directe ale dreptului penal (spre exemplu, tratatele şi convenţiile referitoare la asistenţa juridică internaţională) şi cele care constituie izvoare indirecte, mediate, categorie în care intră tratatele şi convenţiile ce cuprind angajamentele statelor părţi de a incrimina pe plan intern anumite fapte socialmente periculoase.

Tratatele şi convenţiile la care România este parte primesc forţa de acţiune în urma adoptării unui act al puterii legislative interne, instituindu-se o singură excepţie, în art. 20 alin. 2 din Constituţia României, revizuită, prin care se dă prioritate reglementărilor internaţionale, în caz de neconcordanţă cu legile interne, atunci când cele dintâi, se referă la drepturile fundamentale ale omului, cu excepţia situaţiilor când Constituţia României sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.16

Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului constituie izvor de drept penal, însă utilizarea acestei proceduri de legiferare este justificată doar în situaţii cu adevărat excepţionale, care motivează o intervenţie de urgenţă din partea puterii executive.

În literatura de specialitate se apreciază că jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal. Au existat însă şi păreri potrivit cărora jurisprudenţa constituie izvor de drept penal, pornindu-se de la două argumente. Primul vizează deciziile Curţii Constituţionale prin care sunt soluţionate

excepţiile de neconstituţionalitate ale unei legi sau ordonanţe ori ale unor dispoziţii dintr-o lege

sau ordonanţă în vigoare, ridicate de oricare dintre părţi, de procuror sau din oficiu de către

13 Publicată în M.Of. nr. 513/14.08.2013

14 Publicată în M.Of. nr. 514/14.08.2013

15 Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, cu ultimele modificări şi completări

16 Articolul 20 Constituţia României: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constitu ţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.

instanţa de judecată. Decizia prin care se constată neconstituţionalitatea unei legi sau ordonanţe ori a unor dispoziţii dintr-o lege sau ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie.17

Al doilea argument vizează deciziile pronunţate de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie - Secţiile Unite, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. În astfel de cazuri, soluţiile se pronunţă numai în interesul legii, nu au efect asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la situaţia părţilor din acele procese. Însă, dezlegarea dată problemelor de drept soluţionate este obligatorie pentru instanţele judecătoreşti atunci când se vor mai confrunta cu situaţii similare.18 În cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat interpretările diferite şi pentru care s-a pronunţat un recurs în interesul legii, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu propunere de modificare a deciziei sau, după caz, de constatare a încetării obligativităţii acesteia (art. 4741 NCPP).

De asemenea, în asigurarea unei practici judiciare unitare, este reglementată posibilitatea sesizării Înaltei Curți de Casație și Justiție în vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea unor chestiuni de drept (art. 475-4771 NCPP). Asfel, dacă, în cursul judecăţii, un

17 Articolul 147 Constituţia României

(1) Dispoziţiile din legile şi ordonanţele în vigoare, precum şi cele din regulamente, constatate ca fiind neconstituţionale, îşi încetează efectele juridice la 45 de zile de la publicarea deciziei Curţii Constituţionale dacă, în acest interval, Parlamentul sau Guvernul, după caz, nu pun de acord prevederile neconstituţionale cu dispoziţiile Constituţiei. Pe durata acestui termen, dispoziţiile constatate ca fiind neconstituţionale sunt suspendate de drept.

(2) În cazurile de neconstituţionalitate care privesc legile, înainte de promulgarea acestora, Parlamentul este obligat să

reexamineze dispoziţiile respective pentru punerea lor de acord cu decizia Curţii Constituţionale.

(3) În cazul în care constituţionalitatea tratatului sau acordului internaţional a fost constatată potrivit articolului 146 litera b), acesta nu poate face obiectul unei excepţii de neconstituţionalitate. Tratatul sau acordul internaţional constatat ca fiind neconstituţional nu poate fi ratificat.

(4) Deciziile Curţii Constituţionale se publică în Monitorul Oficial al României. De la data publicării, deciziile sunt general obligatorii şi au putere numai pentru viitor.

18 Art. 471 NCPP Cererea de recurs în interesul legii

(1) Pentru a se asigura interpretarea şi aplicarea unitară a legii de către toate instanţele judecătoreşti, procurorul general al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, din oficiu sau la cererea ministrului justiţiei, colegiul de conducere al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie sau colegiile de conducere ale curţilor de apel, precum şi Avocatul Poporului au îndatorirea să ceară Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să se pronunţe asupra chestiunilor de drept care au fost soluţionate diferit de instanţele judecătoreşti.

(2) Cererea trebuie să cuprindă soluţiile diferite date problemei de drept şi motivarea acestora, jurisprudenţa Curţii Constituţionale, a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, a Curţii Europene a Drepturilor Omului sau, după caz, a Curţii de Justiţie a Uniunii Europene, opiniile exprimate în doctrină relevante în domeniu, precum şi soluţia ce se propune a fi pronunţată în recursul în interesul legii.

(3) Cererea de recurs în interesul legii trebuie să fie însoţită, sub sancţiunea respingerii ca inadmisibilă, de copii ale hotărârilor judecătoreşti definitive din care rezultă că problemele de drept care formează obiectul judecăţii au fost soluţionate în mod diferit

de instanţele judecătoreşti.

Art. 474 NCPP Conţinutul hotărârii şi efectele ei

(1) Asupra cererii de recurs în interesul legii completul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie se pronunţă prin decizie.

(2) Decizia se pronunţă numai în interesul legii şi nu are efecte asupra hotărârilor judecătoreşti examinate şi nici cu privire la

situaţia părţilor din acele procese.

(3) Decizia se motivează în termen de cel mult 30 de zile de la pronunţare şi se publică în cel mult 15 zile de la motivare în

Monitorul Oficial al României, Partea I.

(4) Dezlegarea dată problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul

Oficial al României, Partea I.

complet de judecată al Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, al curţii de apel sau al tribunalului, învestit cu soluţionarea cauzei în ultimă instanţă, constatând că există o chestiune de drept, de a cărei lămurire depinde soluţionarea pe fond a cauzei respective şi asupra căreia Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a statuat printr-o hotărâre prealabilă sau printr-un recurs în interesul legii şi nici nu face obiectul unui recurs în interesul legii în curs de soluţionare, va putea solicita Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie să pronunţe o hotărâre prin care să se dea rezolvare de

principiu chestiunii de drept cu care a fost sesizată (art. 475 NCPP). Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul Oficial al României, Partea I.19

În pofida celor două argumente, pe care le apreciem ca situaţii de excepţie, considerăm că

jurisprudenţa nu constituie izvor de drept penal.

Legea penală

Noțiunea de lege penală

Legea penală este acel act normativ ce cuprinde în conţinutul său norme, dispoziţii penale. Este, în această accepţiune, lege penală, Noul Cod Penal sau Legea nr. 302 din 2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Se vorbeşte de noţiunea de lege penală în sens larg, desemnând totalitatea legilor penale20 şi în

sens restrâns, în accepţiunea art. 173 NCP, potrivit căruia „prin lege penală se înţelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege”21.

Adoptarea legilor se face după o procedură stabilită prin Constituţie. Potrivit art. 73 din Constituţie, Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare (alin.1). Infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora (lit. h), amnistia sau graţierea colectivă (lit. i) se stabilesc, respectiv, se acordă de Parlament numai prin lege organică (alin. 3).22

19 Art. 477 NCPP Conţinutul şi efectele hotărârii

(1) Asupra sesizării, completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept se pronunţă prin decizie, numai cu privire la chestiunea de drept supusă dezlegării.

(2) Dispoziţiile art. 474 alin. (3) se aplică în mod corespunzător.

(3) Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanţe de la data publicării deciziei în Monitorul

Oficial al României, Partea I.

(4) Dispoziţiile art. 4741 se aplică în mod corespunzător.

Art. 4771 NCPP Încetarea sau modificarea efectelor deciziei

În cazul abrogării, constatării neconstituţionalităţii ori modificării dispoziţiei legale care a generat interpretările diferite şi pentru care s-a pronunţat o hotărâre prealabilă pentru dezlegarea unor probleme de drept, procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie va sesiza Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie cu propunere de modificare a deciziei sau, după caz, de constatare a încetării obligativităţii acesteia. Dispoziţiile art.

473 şi 474 se aplică în mod corespunzător.

20 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de drept penal.

21 În acest sens, noţiunea de lege penală se apropie în conţinut de noţiunea de normă penală.

22Articolul 73 Constituţia României (1) Parlamentul adoptă legi constituţionale, legi organice şi legi ordinare.

(2) Legile constituţionale sunt cele de revizuire a Constituţiei.

Categorii de legi penale

În funcţie de întinderea domeniului de aplicare, după conţinut, durată sau caracterul lor, legile penale au primit diverse clasificări, acest lucru ajutând la o mai bună cunoaştere a acestora şi o mai bună interpretare şi aplicare.

Astfel,

A) După întinderea domeniului de aplicare, legile penale se clasifică în:

legi generale;

legi speciale.

Legile penale generale sunt reprezentate de codurile penale obişnuite, ce cuprind norme penale generale şi speciale, cu valoare de principii, precum şi majoritatea normelor incriminatorii.(de exemplu: Noul Cod penal român)

Legile penale speciale conţin dispoziţii cu caracter penal derogatoriu de la dreptul comun, au un câmp mai restrâns de acţiune, reglementând instituţii speciale de drept penal sau incriminând

ca infracţiuni fapte săvârşite într-un anumit domeniu.

În interpretarea şi aplicarea celor două categorii de norme, legea generală este de cea mai largă aplicabilitate, însă, în cazul unui concurs între o lege generală şi una specială care derogă sau completează legea generală, legea specială are întâietate.

B) După caracterul lor, legile penale se clasifică în:

legi penale ordinare;

legi penale excepţionale.

Legile penale ordinare (obişnuite) sunt acele norme adoptate în condiţii normale de desfăşurare

a relaţiilor sociale şi combatere a criminalităţii.

Legile penale excepţionale apar în situaţii de excepţie, tranzitorii, provocate de situaţii excepţionale (calamităţi naturale, stări de război, etc.), care derogă de la dreptul comun şi care vizează fie instituirea unor infracţiuni (temporare), fie asprirea răspunderii penale pentru cele existente.

C) După durata lor de aplicare, legile penale se clasifică în:

legi cu durată nedeterminată;

legi cu durată determinată.

Legile penale cu durată nedeterminată (permanente) sunt cele în al căror cuprins nu este prevăzută perioada lor de aplicare.

Legile de aplicare cu durată determinată (temporare) sunt cele care au o aplicabilitate limitată de existenţa situaţiei ce a generat adoptarea lor. Perioada de aplicabilitate poate fi determinată în cuprinsul legii, prevăzându-se concret termenul cât legea este în vigoare sau după situaţia ce

(3) Prin lege organică se reglementează: a) sistemul electoral; organizarea şi funcţionarea Autorităţii Electorale Permanente; b) organizarea, funcţionarea şi finanţarea partidelor politice; c) statutul deputaţilor şi al senatorilor, stabilirea indemnizaţiei şi a celorlalte drepturi ale acestora; d) organizarea şi desfăşurarea referendumului; e) organizarea Guvernului şi a Consiliului Suprem de Apărare a Ţării; f) regimul stării de mobilizare parţială sau totală a forţelor armate şi al stării de război; g) regimul stării de asediu şi al stării de urgenţă; h) infracţiunile, pedepsele şi regimul executării acestora; i) acordarea amnistiei sau a graţierii colective; j) statutul funcţionarilor publici; k) contenciosul administrativ; l) organizarea şi funcţionarea Consiliului Superior al Magistraturii, a instanţelor judecătoreşti, a Ministerului Public şi a Curţii de Conturi; m) regimul juridic general al proprietăţii şi al moştenirii; n) organizarea generală a învăţământului; o) organizarea administraţiei publice locale, a teritoriului, precum şi regimul general privind autonomia locală; p) regimul general privind raporturile de muncă, sindicatele, patronatele şi protecţia socială; r) statutul minorităţilor naţionale din România; s) regimul general al cultelor; t) celelalte domenii pentru care în Constituţie se prevede adoptarea de legi organice.

a generat-o şi anume la încetarea acesteia. În acest sens, prin norma explicativă din conținutul art. 7 alin. 2 NCP, legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.

Norma penală

Conceptul de normă penală

Norma juridică este "regulă generală de conduită", instituită şi sancţionată de stat, care

"prescrie anumite drepturi şi obligaţii".

Norma juridică de drept penal, având ca finalitate apărarea societăţii contra criminalităţii, instituie prin reguli de conduită specifice, acţiunile ori inacţiunile considerate infracţiuni şi sancţiunile aplicabile acestora.

Se poate remarca faptul că, sub raportul intensităţii forţei obligatorii, normele juridice penale includ o obligativitate imediată şi imperativă, ele devenind incidente (active) din chiar momentul edictării lor, spre deosebire de celelalte norme, din alte ramuri de drept, care devin incidente din momentul nerespectării lor sau al apariţiei unei situaţii care impune aplicarea normei respective. De asemenea, sancţiunea penală este una inevitabilă şi nu eventuală.

Structura normei penale

În privinţa structurii normei penale, opiniile autorilor din literatura juridică sunt foarte diverse. Potrivit unui punct de vedere, norma juridică penală prevede doar ipoteza (descriind fapta care constituie infracţiune), dispoziţia urmând a fi dedusă din conţinutul ipotezei.

Într-o a doua opinie se arată că norma juridică penală conţine ca orice normă o ipoteză, cât şi o dispoziţie explicită, aceasta din urmă fiind indicată prin expresia comună tuturor normelor de incriminare "se pedepseşte" sau "se aplică pedeapsa".

Alţi autori susţin că norma juridică penală, prin specificul său, conţine doar dispoziţia şi

sancţiunea.

Potrivit ultimei opinii, cele trei elemente clasice ale normei juridice se regăsesc şi în norma juridică penală, cu precizarea că în ipoteză se descrie fapta incriminată, sancţiunea constă în pedeapsa prevăzută în mod expres de norma respectivă, iar dispoziţia rezultă implicit din formula "se pedepseşte" întâlnită în toate textele incriminatoare.

Categorii de norme penale

Normele juridice penale prezintă o serie de trăsături care le diferenţiază între ele, permiţând clasificarea lor în funcţie de conţinutul normativ propriu şi al structurii. În acest sens, ştiinţa dreptului penal distinge mai multe categorii de norme:

Norme penale generale şi speciale, în funcţie de conţinutul şi sfera de incidenţă.

Normele penale generale cuprind dispoziţii cu caracter de regulă generală privind condiţiile în care se nasc, se modifică şi se sting raporturile juridice penale. Ele sunt de cea mai largă aplicaţiune şi sunt cuprinse, de regulă, în partea generală a Codului penal şi, rareori, în unele legi speciale.

Normele penale speciale indică condiţiile în care o anumită faptă constituie infracţiune şi pedeapsa care se poate aplica în cazul săvârşirii unei astfel de fapte. Ele sunt înscrise, de regulă, în partea specială a Codului penal dar, în multe situaţii, şi în unele legi speciale.

Norme penale prohibitive şi norme penale onerative – în funcţie de structurarea infracţiunilor în

comisive şi omisive.

Normele penale prohibitive, corespunzătoare infracţiunilor comisive, stabilesc, ca regulă de conduită, abţinerea de a săvârşi fapta care este descrisă în conţinutul textului respectiv. Normele penale onerative, specifice infracţiunilor omisive, fixează ca regulă de conduită obligaţia de a face sau de a acţiona, inacţiunea făptuitorului fiind de natură să producă urmări socialmente periculoase.

Prin dispozițiile din art. 17 NCP, legiuitorul a reglementat în mod expres săvârșirea infracțiunii comisive prin omisiune. Potrivit art. 17 NCP, ,,infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se consideră săvârşită şi prin omisiune, când:

a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;

b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului” (spre exemplu, infracțiunea de omor – care este o infracțiune comisivă - săvârșită prin omisiunea, cu intenție, de a administra hrană și medicamente unei persoane, fapt ce conduce la moartea sa).

Norme penale complete şi norme penale divizate - în funcţie de elementele ce sunt cuprinse în

structura normei penale.

Normele penale complete (unitare) cuprind toate elementele unei norme (ipoteza, dispoziţie, sancţiune).

Normele penale divizate sunt acele norme care nu au structura completă în acelaşi text de lege, dispoziţia sau sancţiunea fiind formulate într-un alt articol al aceleiaşi legi sau chiar în alt act normativ.

Norme penale de incriminare cadru (în alb) şi norme de trimitere sau referire.

Normele penale de incriminare cadru au în structura lor o dispoziţie de incriminare cadru şi o sancţiune corespunzătoare, urmând ca prevederea faptelor interzise să se facă ulterior, prin alte acte normative (spre exemplu, art. 348 NCP exercitarea fără drept a unei profesii sau activităţi).

Normele penale de trimitere sunt acele norme incomplete în ceea ce priveşte dispoziţia sau sancţiunea, care se completează şi încorporează elementele lipsă din alte norme la care fac trimitere (spre exemplu, art. 235 alin. 3 NCP etc.), devenind apoi independente faţă de acestea. Normele penale de referire sunt şi ele incomplete, divizate, realizând împrumutul unor

elemente prin referire la o altă normă penală (exemplu: art. 290 NCP cu referire la art. 289 NCP; art. 322 NCP cu referire la art. 320-321 NCP etc.), dar rămân legate de norma care le-a completat.

Potrivit art. 5 din Legea nr. 187/201223 de punere în aplicare a noului Cod penal, atunci când o

normă penală face trimitere la o altă normă determinată, de la care împrumută unul sau mai multe elemente, modificarea normei completatoare atrage şi modificarea normei incomplete (alin. 1). În cazul abrogării normei completatoare, norma incompletă va păstra elementele preluate de la aceasta, inclusiv limitele de pedeapsă, în forma existentă la data abrogării, afară de cazul în care legea dispune altfel (alin. 2 al art. 5 Legea nr. 187/2012).

23 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în M.Of. nr.

757/12.11.2012

Interpretarea legii penale

Noţiunea şi importanţa interpretării legii penale

În perspectiva evoluţiei societăţii, pe linia unei democraţii reale, principiul legalităţii incriminării însuşi, în măsura în care impune nişte particularităţi în materia interpretării normelor de drept penal, obligă la studierea şi însuşirea acestora, cunoaşterea temeinică a problematicii

respective constituind una dintre cele mai însemnate preocupări ale unei aplicări corecte a

normelor de drept penal.

Prin interpretarea legii se înţelege acea operaţiune logico-raţională de lămurire a conţinutului unei legi penale, pentru aflarea şi explicarea înţelesului real al legii, potrivit voinţei legiuitorului care a adoptat legea respectivă.

În procesul de cunoaştere teoretică şi practică a prescripţiunilor legale, interpretarea legii penale este necesară, oricât de clar ar fi ea formulată, pentru o mai bună încadrare juridică a faptelor prin încorporarea perfectă a situaţiei de fapt în cadrul legal fixat prin normele juridice penale.

Felurile interpretării

Interpretarea legii penale poate fi făcută de legiuitor, de organul judiciar sau de teoreticienii dreptului penal.

Interpretarea legală este făcută de legiuitor în momentul când adoptă legea penală şi constă în explicarea, în conţinutul acesteia, a anumitor termeni sau expresii din legea penală. Interpretarea judiciară este făcută de organul de urmărire penală sau de instanţă, prin încadrările juridice ale faptei concrete comise în textul de lege care incriminează fapta ca infracţiune sau prin soluţiile ce le pronunţă. Un rol important în activitatea de interpretare juridică îl are Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie care, în deciziile de plen, în rezolvarea unor recursuri în interesul legii, declarate de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie ori prin hotărârile date (decizii) în dezlegarea unor chestiuni de drept penal, asigură o interpretare unitară a legilor penale.

Interpretarea doctrinară sau ştiinţifică este făcută de teoreticienii dreptului penal în tratate,

cursuri, monografii, acestea fiind de natură să orienteze , mai ales interpretarea judiciară.

Metode de interpretare

Sunt cunoscute mai multe procedee de interpretare: literală, istorică, raţională, sistematică,

prin analogie.

Interpretarea literală sau textuală

Această metodă de interpretare foloseşte analiza conţinutului şi sensului legii penale cu ajutorul textului, pe baza unui studiu etimologic (înţelesul cuvintelor), stilistic (modul de exprimare) şi sintactic (funcţiile cuvintelor în propoziţie şi funcţiile propoziţiilor în frază). Interpretarea logica sau raţională

Interpretarea logică urmăreşte să stabilească voinţa reală a legiuitorului prin folosirea unor

procedee logice, a raţionamentelor.

Printre raţionamentele folosite se numără:

Raţionamentul "a fortiori” care se întemeiază pe argumentul că dacă legea penală interzice mai puţin, interzice implicit şi mai mult şi invers, dacă legea penală permite mai mult, ea permite implicit şi mai puţin;

Raţionamentul "per a contrario", potrivit căruia dacă o dispoziţie interzice sau sancţionează o faptă numai în anumite condiţii, incidenţa sa este exclusă în condiţii diferite decât cele limitativ prevăzute;

Raţionamentul "reductio ad absurdum", care se întemeiază pe ideea că este exclusă interpretarea care prin aplicare ar conduce la consecinţe absurde, inadmisibile, contrare spiritului legii;

Raţionamentul "a pari” care se sprijină pe argumentul că unde există aceeaşi raţiune sau

situaţie trebuie să prevaleze aceeaşi soluţie.

Interpretarea istorico-juridică

Această modalitate de interpretare presupune analiza istoricului legii sau normei ce se interpretează, studiindu-se datele de ordin social, economic, politic şi juridic existente în momentul adoptării legii.

În sfera de acţiune a metodei istorice se înscriu:

lucrările preparatorii (anteproiect, proiect preliminar şi proiect definitiv al legii penale), discuţiile parlamentare care au precedat adoptarea legii;

dispoziţiile din legile penale anterioare;

dispoziţiile din legile străine, care au servit ca sursă de inspiraţie;

materialul doctrinar şi de practică judiciară, presupus a fi influenţat asupra operei legislative.

Interpretarea sistematică

Metoda sistematică sau de corelaţie este acea metodă logică care urmăreşte stabilirea înţelesului unei norme penale cu ajutorul legăturilor explicite sau implicite pe care le are cu alte norme penale din aceeaşi lege sau din alte acte normative din cadrul sistemului juridico-penal, relevând principiile care guvernează materia cercetată.

Interpretarea prin analogie

Interpretarea prin analogie este o metoda de interpretare care se foloseşte într-o mai mică măsura în dreptul penal şi care constă în explicarea sensului unei legi penale cu ajutorul altor norme care sunt asemănătoare.

În literatura juridică se atrage atenţia că interpretarea prin analogie nu se confundă cu extinderea legii penale prin analogie care are în vedere aplicarea legii penale la fapte care nu sunt incriminate.

Rezultatele şi limitele interpretării

În urma interpretărilor, sub orice metodă, se poate ajunge la trei situaţii distincte:

A. Într-o primă ipoteză, se poate constata că în pofida unor aparente neclarităţi, există o concordanţa perfectă între voinţa legiuitorului şi felul în care a fost exprimată în lege, rezultatul interpretării fiind declarativ;

B. În a doua ipoteză, se poate constata că legiuitorul a vrut să spună mai multe decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind extensivă;

C. În a treia ipoteză, se poate constata că legiuitorul a voit să spună mai puţin decât rezultă din felul în care s-a exprimat, interpretarea fiind restrictivă;

Plecându-se de la premisa că interpretul trebuie să urmărească cunoaşterea, iar nu crearea

normei de drept, s-a impus principiul că legile penale sunt de strictă interpretare, potrivit căruia înţelesul normei legale nu poate fi nici extins şi nici restrâns prin interpretare.

Sarcina de lucru 2

Evidenţiază modul în care ordonanțele de urgență ale Guvernului constituie izvoare ale dreptului penal (maximum o pagină).

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

1.3. Raportul juridic penal

Raportul juridic penal. Noţiune. Trăsături

Raportul juridic penal este acea relaţie de apărare socială împotriva fenomenului infracţional şi de combatere a acestuia prin normele dreptului penal.

În doctrina românească, problema raportului juridic penal a fost abordată pentru prima dată de către prof. V. Dongoroz, care, în cursul său din 1939 afirma că, din chiar momentul intrării lor în vigoare, normele de drept penal dau loc unui raport juridic de "conformaţiune", de "sumisiune benevolă", în care găsim, pe de o parte, societatea care pretinde o anumită conduită, şi, pe de altă parte, membrii colectivităţii care înţeleg să -şi conformeze conduita după preceptul normelor penale; când norma penală este violată, se naşte un nou raport juridic - de contradicţie (de conflict), în care găsim, pe de o parte societatea a cărei voinţa a fost înfrântă, iar pe de altă parte, infractorul care nu a voit să -şi conformeze conduita normei penale; şi, în sfârşit, când faptul penal este urmărit în justiţie, se naşte al treilea raport juridic, raportul procesual, în care găsim, iarăşi faţă în faţă societatea care reclamă aplicarea sancţiunii şi infractorul care trebuie să se justifice sau să primească pedeapsa. În toate planurile, raporturile juridice penale reprezintă singura modalitate prin intermediul căreia se realizează normele cu caracter penal, indiferent dacă aplicarea lor în viaţa socială, este de tip preventiv sau represiv.

Principala trăsătură distinctivă a raporturilor juridice este aceea că ele nu apar ca în cazul altor raporturi juridice prin acord de voinţă, ci prin exprimarea imperativă a voinţei sociale. Prin urmare, raporturile juridice se nasc, în mod obligatoriu, independent de voinţa legii penale şi deci nu pot forma obiectul cedării sau tranzacţiei.

Elementele raportului juridic penal

Ca orice alt raport juridic, şi raportul juridic penal cuprinde în structura sa mai multe elemente şi anume: subiectele, conţinutul şi obiectul.

Subiecţii raportului juridic penal

Subiecţii raportului juridic penal sunt persoanele care participă la acest raport în calitate de beneficiari ai ocrotirii juridice penale sau de destinatari ai prevederilor legii penale. În ceea ce

priveşte subiecţii raportului juridic penal de conformare aceştia sunt, pe de o parte, statul care, din momentul intrării în vigoare a legii penale, are dreptul să pretindă şi să impună respectarea acesteia, iar, pe de altă parte, toate persoanele care au obligaţia să se abţină de la săvârşirea faptelor ce cad sub incidenţa legii respective.

Din momentul săvârşirii faptei prevăzute de legea penală ia naştere raportul juridic penal de conflict, în cadrul căruia subiecţii sunt, pe de o parte, statul, în principal, şi persoana fizică sau juridică vătămată, în secundar, iar, pe de altă parte, destinatarul normei incriminatoare care a săvârşit infracţiunea şi care urmează să răspundă penal.(infractorul - persoană fizică sau juridică).

Conţinutul raportului juridic penal

Acesta este format din drepturile şi obligaţiile participanţilor la acest raport.

În cazul raportului juridic penal de conformare, statului îi revine, ca titular al apărării sociale, dreptul de a pretinde o conduită conformă cu normele prohibitive sau onerative şi obligaţia să ia toate măsurile necesare pentru a face cunoscut conţinutul normelor penale. În ceea ce priveşte persoanele fizice sau juridice, ca destinatare ale normei de incriminare, în raportul juridic penal de conformare, au dreptul de a se supune numai obligaţiei pe car e legea o

stabileşte şi obligaţia de a se abţine sau de a întreprinde ceea ce norma de drept prevede sub ameninţarea constrângerii penale.

În cazul raportului juridic penal de conflict, statul are dreptul de a trage la răspundere penală pe făptuitor şi de a-l supune executării sancţiunii corespunzătoare, în strictă conformitate cu legea, respectându-se principiul legalităţii incriminării şi pedepsei. Corelativ, persoana fizică sau juridică ce a săvârşit infracţiunea are obligaţia să răspundă penal, suportân d sancţiunile penale ce vor fi dispuse împotriva sa şi dreptul de a pretinde statului să respecte strict prevederile legii penale, aşa încât să nu suporte o altă sancţiune decât cea care decurge din normele penale referitoare la individualizarea răspunderii penale.

Obiectul raportului juridic penal

Obiectul raportului juridic penal este dat de conduita ce urmează să o adopte subiectele raportului juridic, în funcţie de drepturile şi obligaţiile ce constituie conţinutul raportului juridic. Astfel, obiectul raportului juridic penal de conformare constă în atitudinea de conformare, de cooperare recomandată destinatarilor normei, conduită ce devine obligatorie pentru toate persoanele fizice şi juridice.

În ceea ce priveşte obiectul raportului juridic de conflict, opiniile autorilor sunt diferite. Intr-o opinie se afirmă că acel obiect constă în aplicarea şi executarea pedepsei principale, a pedepsei accesorii şi complementare, a măsurilor educative. Într-o altă opinie se consideră că "obiectul raportului penal este format din pedeapsă şi celelalte măsuri penale stabilite prin lege, prevăzute să fie aplicate ca urmare a săvârşirii faptei respective.”

Într-o a treia opinie se susţine că obiectul raportului îl constituie "conduita infractorului care trebuie să răspundă pentru încălcarea obligaţiei de conformare şi să suporte sancţiunea legală în vederea prevenirii unor noi încălcări". În sfârşit, într-o a patra opinie se susţine că "obiectul este format din conduita care urmează să fie obţinută în cadrul său şi cu pr ivire la care sunt create şi sunt exercitate drepturile şi obligaţiile subiectelor".

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conformare

Natura raportului juridic penal de conformare are loc în momentul intrării în vigoare a normei penale incriminatoare prin care sunt stabilite drepturile şi obligaţiile subiectelor acelui raport juridic penal. Durata de desfăşurare a acestui raport juridic penal nu este determinată, cu excepţia raporturilor ce decurg din legile temporare care prevăd expres data la care vor

înceta sau ieşi din vigoare.

Modificarea raportului juridic penal de conformare se produce ca urmare a modificărilor care intervin în conţinutul normei de incriminare, fie prin extinderea, fie prin restrângerea obligaţiei de conformare.

Stingerea raportului juridic penal de conformare intervine la data ieşirii din vigoare a legii penale care a dat naştere acelui raport juridic.

Naşterea, modificarea şi stingerea raportului juridic penal de conflict

Raportul juridic penal de conflict se naşte în momentul săvârşirii unei infracţiuni, încălcării dispoziţiilor penale. În condiţiile în care fapta nu există sau îi lipseşte unul din elementele constitutive ale infracţiunii, ea nu poate declanşa un raport juridic penal de conflict. Raportul juridic penal de conflict se modifică în condiţiile în care intervin sau operează anumite cauze expres prevăzute de lege, cum ar fi, spre exemplu, cauzele care înlătură executarea pedepsei sau de modificare a executării.

Stingerea raportului juridic penal de conflict are loc în momentul în care părţile, adică subiecţii raportului juridic şi-au exercitat, respectiv îndeplinit drepturile şi obligaţiile ce s -au născut în cadrul raportului. Unii autori consideră că raportul juridic penal se stinge în momentul în care pedeapsa aplicată este executată sau considerată executată în întregime, alţi autori opinează că momentul stingerii raportului juridic penal de conflict este cel în care intervine reabilita rea.

Sarcina de lucru 3

Delimitează cazurile prevăzute de lege care modifică raporturile juridico- penale de conflict.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

2.1. Aplicarea legii penale în timp

Preliminarii

Principiile care guvernează aplicarea legii penale în timp sunt menite să dea soluţii problemelor de interacţiune a timpului cu faptele infracţionale, adică să determine legea penală aplicabilă: când infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă sub imperiul aceleiaşi legi;

când fapta, la data când s-a săvârşit nu era infracţiune, dar o lege ulterioară o consideră infracţiune;

când fapta, la data săvârşirii era infracţiune, dar până la judecarea ei ori executarea pedepsei pronunţate pentru acea infracţiune intervine o lege care scoate în afara ilicitului penal fapta comisă;

când fapta săvârşită sub o lege este considerată infracţiune, dar până la judecarea ei definitivă intervin una sau mai multe legi, care prevăd fapta ca infracţiune;

când după aplicarea definitivă a pedepsei pentru o infracţiune, intervine o lege nouă care prevede o pedeapsă mai mică decât cea aplicată sub legea veche ori cu limite mai reduse decât legea veche;

când infracţiunea se săvârşeşte sub imperiul unei legi penale temporare şi nu este judecată până la ieşirea din vigoare a acesteia.

Răspunsuri la problemele de mai sus le găsim în principiile de aplicare a legii penale în raport cu timpul prevăzute în noul Cod penal român - art. 3-7.

Principiul activităţii legii penale

Este un principiu de bază al aplicării legii penale în timp, ce dă expresie şi decurge din principiul legalităţii, care corespunde nevoilor de apărare socială, ca şi apărării drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.

Conform art. 3 NCP, denumit marginal Activitatea legii penale, ,, Legea penală se aplică

infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare”.

Așadar, potrivit acestui principiu, legea penală se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât ea se află în vigoare.

Prin lege penală se înțelege orice dispoziţie cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanţe de urgenţă sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege. Legea (organică) se publică în Monitorul Oficial al României şi intră în vigoare la 3 zile de la data publicării sau la o dată ulterioară prevăzută în textul ei (art. 78 din Constituţia României, revizuită prin Legea nr. 429/200324).

Conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative,25 cu ultimele modificări și completări, ,,Legile şi ordonanţele emise de Guvern în baza unei legi speciale de abilitare intră în vigoare la 3 zile de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sau la o dată ulterioară prevăzută în textul lor. Termenul de 3 zile se calculează pe zile calendaristice, începând cu data publicării în Monitorul Oficial al României, şi expiră la ora 24,00 a celei de-a treia zi de la publicare”. Ordonanţele de urgenţă ale Guvernului intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, sub condiţia depunerii lor prealabile la Camera competentă să fie sesizată, dacă în cuprinsul lor nu este prevăzută o dată ulterioară. (art. 12 alin. 2 din Legea nr. 24/2000) Intrarea în vigoare a unei legi penale poate avea loc şi la o dată ulterioară – situație când se prevede o astfel de dată în respectiva lege. Intrarea în vigoare a legii penale la o dată ulterioară poate fi determinată de:

necesitatea creării unui timp (vacatio legis – repausul legii) pentru a putea fi cunoscută atât de destinatari, cât şi de către organele de aplicare;

pentru a da posibilitate destinatarilor acesteia să se conformeze noilor exigențe penale.

Cu titlu exemplificativ, legi penale ce au intrat în vigoare la o dată ulterioară: noul Cod penal a

fost adoptat prin Legea nr. 286/2009 la data de 17 iulie 2009, iar în vigoare a intrat la data de 1

24 Constituţia României din 1991 a fost modificată şi completată prin Legea de revizuire a Constituţiei României nr.

429/2003, aprobată prin Referendumul naţional din 18-19 octombrie 2003, confirmat prin Hotărârea Curţii

Constituţionale nr. 3/22.10.2003.

25 Publicată în M.Of. nr. 260/21.04.2010

februarie 2014, potrivit dispoziţiei din art. 246 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal26; Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală a fost publicată la data de 1 iulie 2004 şi a intrat în vigoare în

60 de zile de la data publicării ei, cu excepţia dispoziţiilor Titlului III din lege, care a intrat în vigoare la data aderării României la Uniunea Europeană27.

Prin publicare, se realizează o mai buna cunoaştere a legii şi nimeni nu va putea invoca, în caz de încălcare, că nu a cunoscut-o (nemo censetur ignorare legem).

Ieşirea din vigoare are loc prin abrogare

Abrogarea, după întinderea ei poate fi totală – când întreaga lege este scoasă din vigoare şi

parţială, când doar o parte din lege este scoasă din vigoare.

Abrogarea, după caracterul ei poate fi : expresă şi tacită. O abrogare este expresă când se prevede în legea de abrogare, ce anume se scoate din vigoare: legea nr.…., art.….alin…, iar aceasta trebuie să fie regula în dreptul penal. Abrogarea este tacită sau implicită când aceasta se desprinde din economia legii, ori a normelor ce privesc aceleaşi relaţii sociale de apărare, prevăzând aceleaşi fapte ca infracţiuni, cu aspecte deosebite de legea anterioară, în ce priveşte condiţiile de aplicare a unei instituţii penale ori a unui nou regim de sancţionare pentru minori. Intre intrarea în vigoare şi ieşirea din vigoare, legea penală este activă, se aplică faptelor săvârşite în acest interval de timp.

Aplicarea legii penale active nu ridică probleme dacă infracţiunea s-a săvârşit şi se judecă în timp ce este în vigoare aceeaşi lege penală.

Probleme speciale se pun în cazul infracţiunilor ce încep sa fie săvârşite sub incidenta unei legi şi se epuizează sub incidenţa altei legi. Este cazul infracţiunilor continue, continuate, de obicei, progresive.

Doctrina penală şi practica judiciară sunt unanime în a aprecia că legea aplicabilă infracţiunilor a

căror consumare se întinde pe durata a două sau mai multe legi este cea din momentul epuizării infracţiunii, a producerii ultimului rezultat. Deci legea penală în vigoare din momentul epuizării infracţiunii este legea ce va fi aplicată. Aceeaşi concepţie a caracterului unitar a ilicitului penal este adoptată şi în legătură cu actele de participaţie penală (instigare, complicitate) care vor fi judecate după legea în vigoare din momentul săvârşirii faptei de către autor.

În cazul infracțiunilor continue sau continuate incriminate pentru prima oară de către legea nouă, a căror executare a început sub imperiul Codului penal din 1969 și s-a epuizat sub legea nouă, instanța va avea în vedere numai actele săvârșite după intrarea în vigoare a noului Cod penal (C.E.D.O., Veeber c. Estoniei – nr. 2, cererea nr. 45771/99, par. 31). Atunci când fapta acuzatului este prevăzută ca infracțiune atât sub imperiul legii vechi, cât și sub imperiul noului Cod penal, instanțele pot aplica întregii activități infracționale epuizate sub legea nouă

26 Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal a fost publicată în M.Of. nr. 757/12.11.2012. Art. 246: ,,Legea nr. 286/2009 privind Codul penal, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 510 din 24 iulie 2009, cu modificările şi completările ulterioare, intră în vigoare la data de

1 februarie 2014”.

27 Art. 189 alin. 1 din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în

M.Of. nr. 594/01.07.2004, cu ultimele modificări și completări

dispozițiile noului Cod penal, chiar dacă acesta din urmă prevede limite de pedeapsă mai ridicate (C.E.D.O., Rohlena c. Republicii Cehe, cererea nr. 59552/08, par. 37). (Udroiu, 2014) Determinarea legii penale aplicabile se va pune şi în situaţia în care la reglementarea aceleiaşi relaţii sociale vin în concurs două legi (una generală şi una specială), ambele în vigoare, regula că legea specială derogă de la legea generală va rezolva problema (specialia generalibus

derogat). Când în vigoare sunt două norme care incriminează aceeaşi faptă, dar o normă este în partea specială a noului Cod penal, iar alta într-o lege specială (lege nepenală cu dispoziţiuni penale), incriminarea din Codul penal devine norma generală şi regula de mai sus îşi păstrează valabilitatea.

Retroactivitatea legii penale. Aplicarea legii penale de dezincriminare

Este consacrat în dispoziţiile art. 4 NCP şi conţine regula că legea nouă care dezincriminează

(abolitio criminis) se aplică faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Potrivit art. 4

NCP: ,, Legea penală nu se aplică faptelor săvârşite sub legea veche, dacă nu mai sunt prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative şi a măsurilor de siguranţă, pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi”. Retroactivitatea legii penale are în vedere situaţia în care la data când este săvârşită fapta, aceasta este prevăzută de legea în vigoare ca infracţiune, dar ulterior, apare o lege nouă care dezincriminează fapta, o scoate în afara ilicitului penal. Această lege nouă ce dezincriminează se aplică şi faptelor săvârşite înainte de intrarea ei în vigoare. Fundamentul acestui principiu trebuie observat în legătură cu funcția dreptului penal de apărare socială şi care nu se mai justifică dacă fapta şi-a pierdut caracterul penal.

Legea care incriminează fapta a fost scoasă din vigoare. Deci retroactivitatea are în vedere ipoteza dezincriminării faptei prin legea nouă şi nu situaţiile în care fapta continuă să rămână infracţiune sub legea nouă sub altă denumire, ori dacă prin abrogarea din legea specială, rămâne ca infracţiune în legea penală generală sau ca modalitate de înfăptuire a altei infracţiuni.

Potrivit art. 3 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind

Codul penal, ,,(1) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal privind legea penală de dezincriminare

sunt aplicabile şi în situaţiile în care o faptă determinată, comisă sub imperiul legii vechi, nu mai constituie infracţiune potrivit legii noi datorită modificării elementelor constitutive ale infracţiunii, inclusiv a formei de vinovăţie, cerută de legea nouă pentru existenţa infracţiunii.

(2) Dispoziţiile art. 4 din Codul penal nu se aplică în situaţia în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire”.

Odată cu intrarea în vigoare a legii noi care nu mai prevede fapta ca infracţiune, încetează executarea pedepselor, a măsurilor de siguranţă şi a măsurilor educative pronunţate în baza legii vechi, precum şi toate consecinţele penale ale hotărârilor judecătoreşti privitoare la faptele ce au fost dezincriminate. Deci faţă de un condamnat pentru o infracţiune ce ulterior a fost dezincriminată va înceta orice interdicţie sau decădere, fiind considerat fără antecedente penale.

Un aspect special de retroactivitate îl reprezintă legea penală interpretativă care este adoptată ulterior legii penale interpretate, dar care explicând voinţa legiuitorului din momentul intrării în vigoare a legii ce o interpretează este firesc să-şi găsească aplicarea din acest moment.

Potrivit art. 7 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, ,,Ori de câte ori o normă în vigoare face trimitere la una sau mai multe infracţiuni prevăzute de Codul penal din 1969 sau de o lege specială modificată prin dispoziţiile prezentei legi [Legea nr. 187/2012 – n.m.], trimiterea se consideră făcută la infracţiunea sau infracţiunile prevăzute de legea nouă, având aceleaşi elemente constitutive”.

Prin dispozițiile cuprinse în noua legislație penală, s-a renunțat la ipoteza prevăzută în art. 12 alin. 2 din Codul penal din 1969, ce consacra retroactivitatea legii penale care prevedea măsuri de siguranţă sau măsuri educative și care se aplica infracţiunilor ce nu au fost definitiv judecate până la intrarea în vigoare a legii noi.

Aplicarea legii penale în situaţii tranzitorii

Situaţiile tranzitorii, determinate de succesiunea legilor penale, se referă la ipotezele în care de la săvârşirea unei infracţiuni şi până la judecarea ei intervin una sau mai multe legi penale succesive, care prevăd fapta ca infracţiune.

In astfel de situaţii s-a pus deci problema, “extraactivităţii” uneia dintre legile penale succesive. Dintre opiniile care s-au conturat în doctrina penală, una singură s-a impus şi a fost consacrată în legislaţia penală şi priveşte aplicarea legii penale mai favorabile infractorului, sau a “legii penale mai blânde” ori “mitior lex”.

Aplicarea legii penale mai favorabile infractorului înlătură neajunsurile celorlalte opinii, corespunde nevoilor de apărare socială, întrucât fapta nu rămâne nesancţionată, indiferent că se aplică legea nouă ori legea veche, iar pentru infractor este legea care îi conferă cea mai favorabilă situaţie.

În condițiile intrării în vigoare a noului Cod penal, în ceea ce privește situațiile de tranziție care

se ivesc prin trecerea de la Codul penal din 1969 la noul Cod penal a fost adoptată Legea nr.

187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal28.

Aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei

Este consacrat în art. 5 NCP şi are în vedere ipoteza în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei intervin una sau mai multe legi penale succesive, când se va alege dintre acestea legea mai favorabilă infractorului.

Potrivit art. 5 alin. 1 NCP, ,, În cazul în care de la săvârşirea infracţiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”. Principiul aplicării legii penale mai favorabile a fost reiterat în noul Cod penal fără modificări în art. 5 alin. 1, fiind rectificată numai denumirea marginală, pentru a sublinia domeniul de aplicare a articolului, respectiv pentru cauze care nu au fost definitiv soluționate. Totodată, art.

5 alin. 2 NCP codifică o opinie jurisprudențială existentă și sub legea veche cu privire la normele

declarate neconstituționale în cadrul controlului de constituționalitate a posteriori sau

ordonanțele de urgență modificate sau respinse de către Parlament. (Udroiu, 2014)

28 Publicată în M.Of. nr. 757/12.11.2012

Astfel, conform art. 5 alin. 2 NCP, ,,dispoziţiile alin. (1) se aplică şi actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituţionale, precum şi ordonanţelor de urgenţă aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s- au aflat în vigoare au cuprins dispoziţii penale mai favorabile”.

Determinarea legii penale mai favorabile

In determinarea legii penale mai favorabile infractorului, doctrina penală și jurisprudența29 s-au

oprit asupra a trei criterii:

a condiţiilor de incriminare;

a condiţiilor de tragere la răspundere penală;

a sancţiunilor penale (pedepsei).

Criteriile de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la aflarea acelei legi ce va permite, în cazul concret, la o soluţie mai blândă pentru infractor şi nu la o apreciere

generală a legii penale mai favorabile.

Sub acest aspect, menționăm Decizia Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014 referitoare la excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor art. 5 din Codul penal30, prin care s-a constatat că ,,dispoziţiile art. 5 din Codul penal sunt constituţionale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile”. În considerentele Deciziei Curții Constituționale nr. 265/06.05.2014 se arată ,, 39. (...) Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speţă relativ recentă, deşi nu a menţionat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispoziţiilor art. 7 paragraful 1 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale31 impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie

2013, pronunţată în Cauza Maktouf şi Damjanović împotriva Bosniei şi Herţegovina, paragraful

70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul

comiterii faptelor şi până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 şi Codul penal din 2003)

„prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război“, a constatat că a existat

„posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanţi lor în ceea ce priveşte impunerea pedepselor“, astfel că „nu se poate afirma că aceştia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenţie, de garanţii efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe“. Prin urmare, instanţa europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenţie, precizând totodată că această hotărâre

„trebuie înţeleasă ca indicând pur şi simplu faptul că, în ceea ce priveşte stabilirea pedepselor, reclamanţilor ar fi trebuit să li se aplice dispoziţiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.] şi nu

29 A se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 1470/08.11.2011, publicată în M. Of. nr. 853/02.12.2011. Referitor la instituțiile juridice care intră sub incidența legii penale mai favorabile, prevăzute de art. 5 NCP, s-a statuat că, în măsura în care aplicarea concretă a unei norme la o speță dedusă judecății, indiferent de ramura de drept căreia îi aparține, aduce o schimbare cu privire la condițiile de incriminare, de tragere la răspundere penală și de aplicare a pedepselor, aceasta va cădea sub incidența legii penale mai favorabile. (Udroiu, 2014)

30 Publicată în M.Of. nr. 372/ 20.05.2014

31 Art. 7 par. 1 Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale: ,,1. Nimeni nu poate fi condamnat pentru o acţiune sau o omisiune care, în momentul în care a fost săvârşită, nu constituie o infracţiune, potrivit dreptului naţional sau internaţional. De asemenea, nu se poate aplica o pedeapsa mai severă

decât aceea care era aplicabilă în momentul săvârşirii infracţiunii.”

faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde“, iar, în continuare, ,, 40. În soluţionarea acelei cauze nu a fost pusă în discuţie o eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care exclude posibilitatea combinării dispoziţiilor mai blânde din mai multe legi succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate la

hotărârea sus-menţionată, potrivit căreia, „În mod logic, principiul aplicării retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivităţii legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor săvârşite înainte de intrarea sa în vigoare, atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care instanţele ar continua să aplice legea penală mai severă, deşi legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului şi gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile.[…] Curtea a adoptat o poziţie clară privind definiţia lex mitior cu scopul aplicării unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ţinând seama de situaţia acestuia, de natura infracţiunii şi de circumstanţele în care a săvârşit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenţie presupune o comparaţie in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârşirii infracţiunii (vechea lege) şi cea în vigoare la momentul

judecării (noua lege) […]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche şi cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile şi în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.“

Cu privire la aplicarea art. 5 NCP, menționăm și Decizia nr. 5/201432, Decizia nr. 10/201433 și

Decizia nr. 21/201434 ale Înaltei Curți de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor

chestiuni de drept în materie penală35.

Astfel, prin Decizia nr. 5/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât ,, În aplicarea art. 5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile.

Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea şi aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condiţiile de existenţă şi sancţionare ale infracţiunii în formă continuată”.

Totodată, prin Decizia nr. 10/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât ,, Stabileşte că, în aplicarea art.

5 din Codul penal, circumstanţele atenuante se apreciază global în funcţie de incriminare şi sancţiune. În situaţia intrării în vigoare a unei noi legi, ce aduce modificări atât cu privire la

32 Publicată în M.Of. nr. 470 /26.06.2014

33 Publicată în M.Of. nr. 502/07.07.2014

34 Publicată în M.Of. nr. 829/13.11.2014

35 Cu privire la hotărârile (deciziile) pronunțate, în unificarea practicii judiciare, de către Înalta Curte de Casație și

Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, a se vedea supra, Izvoarele

dreptului penal (practica judiciară)

pedepse, cât şi cu privire la circumstanţele atenuante, circumstanţele ca parte din instituţia sancţiunii unei infracţiuni nu pot fi privite şi analizate distinct faţă de instituţia pedepsei. Înlăturarea circumstanţelor atenuante nu aduce atingere principiului neagravării situaţiei în propria cale de atac prevăzut în art. 418 din Codul de procedură penală, atunci când în concret, pentru aceeaşi faptă, se stabileşte o sancţiune mai puţin severă”.

Pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin Decizia nr.

265/2014 a Curţii Constituţionale", Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru

dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât, prin Decizia nr. 21/2014 : ,, Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.”

Pentru determinarea legii penale mai favorabile trebuie, prin urmare, comparate legile penale succesive în raport cu normele şi instituţiile care influenţează răspunderea penală în cauza concretă dedusă judecăţii. Prin compararea legilor şi determinarea legii mai favorabile infractorului, nu trebuie să se ajungă la combinarea dispoziţiilor mai favorabile din legile succesive - la o aşa numita lex tertia. Legea mai favorabilă, în întregul ei, trebuie aleasă pentru a fi aplicată infractorului dintre legile penale succesive.

Folosirea criteriilor de determinare a legii penale mai favorabile trebuie să conducă la găsirea acelei legi care oferă soluţia cea mai favorabilă pentru infractor, dar nu pentru că fapta nu este infracţiune, ci pentru că nu sunt realizate, în cazul concret, condiţiile de incriminare ori de tragere la răspundere penală a făptuitorului.

Criteriul cel mai des folosit de determinare a legii penale mai favorabile este cel al pedepselor principale.

Situaţii:

între legile care prevăd fapta ca infracţiune, daca pedepsele sunt de natură diferită, respectiv pedeapsa detențiunii pe viașă și pedeapsa închisorii, va fi mai favorabilă legea care prevede pedeapsa închisorii. Dacă într-o lege pedeapsa este închisoarea, iar în altă lege, pedeapsa prevăzută este amenda, atunci, de regulă, legea care prevede pedeapsa amenzii este mai blândă. Excepţia ar fi în cazul în care, în cauză s-au constatat circumstanţe atenuante, iar legea care prevede pedeapsa închisorii permite, pe baza circumstanţelor atenuante, aplicarea unei amenzi într-un cuantum mai mic decât cel la care s-ar ajunge când s-ar aplica legea ce prevede pedeapsa amenzii;

când între legile succesive pedepsele sunt de aceeaşi natură, dar cu limitele speciale diferite, va

fi mai favorabilă, într-un caz când minimul este acelaşi, dar maximul diferit, legea care prevede un maxim mai redus, iar dacă maximul special al pedepsei este acelaşi, dar minimul diferit, va fi mai favorabilă legea care prevede un minim mai scăzut.

In caz de pedepse asimetrice, legea penală mai favorabilă va fi determinată în concret de judecător şi în funcţie de împrejurările care atenuează ori agravează pedeapsa, astfel că, dacă în

cauză sunt circumstanţe de agravare – judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă către maximul special şi atunci este mai favorabilă legea care prevede o pedeapsă cu un maxim special mai redus, iar dacă fapta s-a săvârşit în circumstanţele de atenuare, judecătorul trebuie să aplice o pedeapsă spre minimul special, ori sub acest minim, iar legea mai favorabilă este cea care are un minim special de pedeapsă mai redus.

Art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevede că pentru pedepsele accesorii și complementare se aplică legea care a fost considerată mai favorabilă pentru aplicarea pedepsei principale, chiar dacă, pentru pedepsele accesorii și complementare, această lege ar fi mai defavorabilă inculpatului sau condamnatului. Aceasta deoarece nu este posibilă crearea unei lex tertia, cu pedepsele principale dintr-o lege și pedepsele accesorii și complementare dintr-o altă lege. Pedeapsa complementară a publicării hotărârii de condamnare, prevăzută în art. 55 lit. c) NCP nu poate fi aplicată faptelor săvârșite înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, deoarece, la momentul respectiv, nu exista această pedeapsă complementară. (Voicu, 2014)

Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal prevede, în materia aplicării legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei, următoarele dispoziții (Udroiu, 2014):

Art. 10: ,,Tratamentul sancţionator al pluralităţii de infracţiuni se aplică potrivit legii noi atunci când cel puţin una dintre infracţiunile din structura pluralităţii a fost comisă sub legea nouă, chiar dacă pentru celelalte infracţiuni pedeapsa a fost stabilită potrivit legii vechi, mai favorabilă”.

Art. 11: ,,Dispoziţiile art. 62 din Codul penal privind amenda care însoţeşte pedeapsa închisorii nu se aplică în cazul infracţiunilor săvârşite anterior intrării în vigoare a acestuia şi nu vor fi avute în vedere pentru determinarea legii penale mai favorabile”.

Art. 12: ,,(1) În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii şi complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca lege mai favorabilă în raport cu infracţiunea comisă.

(2) Pedeapsa complementară prevăzută la art. 55 lit. c) din Codul penal nu se aplică în cazul infracţiunilor comise anterior intrării în vigoare a acestuia”.

Art. 16: ,,(1) Măsura suspendării sub supraveghere a executării pedepsei aplicată în baza Codului penal din 1969 se menţine şi după intrarea în vigoare a Codului penal, până la împlinirea termenului de încercare stabilit prin hotărârea de condamnare.

(2) Pentru determinarea legii penale mai favorabile cu privire la suspendarea sub supraveghere a executării pedepsei conform art. 5 din Codul penal, instanţa va avea în vedere sfera obligaţiilor impuse condamnatului şi efectele suspendării potrivit legilor succesive, cu prioritate faţă de durata termenului de încercare sau supraveghere”.

Art. 17: ,,În aplicarea dispoziţiilor referitoare la legea penală mai favorabilă intervenită în cursul

procesului, o pedeapsă cu suspendarea executării, aplicabilă potrivit Codului penal din 1969, este considerată mai favorabilă decât o măsură educativă privativă de libertate prevăzută de Codul penal”.

Aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei

Spre deosebire de Codul penal din 1969, în care aplicarea legii penale mai favorabile infracțiunilor definitiv judecate era prevăzută în două variante, cu reglementări diferite (art. 14 și 15), în noul Cod penal aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei a fost prevăzută într-o singură variantă, referindu-se doar la aplicarea obligatorie a legii noi, când maximul special al pedepsei prevăzute de legea nouă este mai redus sau de o specie mai ușoară decât pedeapsa pe care o execută condamnatul, renuntându-se la aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile. (Voicu, 2014) Potrivit art. 6 NCP: ,,(1) Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare şi până la executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o pedeapsă mai

uşoară, sancţiunea aplicată, dacă depăşeşte maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită, se reduce la acest maxim.

(2) Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detenţiune pe viaţă şi până la executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeaşi faptă numai pedeapsa închisorii, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul închisorii prevăzut pentru acea infracţiune.

(3) Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu amenda, fără a se putea depăşi maximul special prevăzut în legea nouă. Ţinându-se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte executarea amenzii.

(4) Măsurile educative neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă.

(5) Când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4), pedepsele complementare şi măsurile de siguranţă neexecutate şi neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.

(6) Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă.

(7) Când o dispoziţie din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ţine seama, în cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau înlocuită potrivit dispoziţiilor alin. (1) - (6)”.

Aplicarea legii penale noi mai favorabile în cazul pedepselor definitive îşi are justificarea în principiile

umanismului şi al egalităţii în faţa legii penale.

In adevăr, nu s-ar justifica executarea unui plus de sancţiune prevăzut de legea veche, de către cel care a fost condamnat după aceasta lege, când legiuitorul stabileşte prin legea nouă că periculozitatea faptei este mai redusă şi sancţiunea prevăzută este mai blândă, faţă de cel care a săvârşit fapta în aceeaşi perioadă cu primul, dar care a tergiversat judecata, iar după apariţia legii noi va beneficia de legea

penală mai favorabilă.

Condiţiile de aplicare a legii penale mai favorabile infracţiunilor definitiv judecate sunt arătate în art. 6

NCP şi, prin urmare, au în vedere situaţiile când legea nouă prevede pentru aceeaşi infracţiune o pedeapsă mai uşoară ca natură, ori maxim special decât pedeapsa aplicată.

Astfel:

când pedepsele sunt de aceeaşi natură, în cazul pedepsei închisorii, pedeapsa aplicată după legea veche se reduce la maximul special prevăzut în legea nouă, iar dacă pedeapsa pronunţată în baza legii vechi este amenda, aceasta va fi redusă la maximul special prevăzut în legea nouă.

În aplicarea legii penale mai favorabile cauzelor definitiv soluționate, spre deosebire de situația reglementată de art. 5 NCP, numărul criteriilor folosite pentru determinarea caracterului mai favorabil al legii noi este mai redus, constând în limitele de pedeapsă prevăzute în cele două legi. În determinarea

maximului special al legii noi, instanța va avea în vedere pedeapsa prevăzută de legea nouă (art. 187

NCP36), fără luarea în considerare a cauzelor de majorare ori de reducere a pedepselor. (Udroiu, 2014)

Cu privire la incidența anumitor instituții de drept penal în aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv soluționate, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală s-a pronunțat prin Deciziile nr. 1/201437, nr. 6/201438, nr. 7/201439, nr. 8/201440, nr. 13/201441, nr. 14/201442, nr. 15/201443.

Astfel, prin Decizia nr. 1/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât: "În aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pentru ipoteza unui concurs de infracţiuni, într-o primă etapă se verifică incidenţa dispoziţiilor art. 6 din Codul penal, cu privire la pedepsele individuale.

În a doua etapă se verifică dacă pedeapsa rezultantă aplicată potrivit legii vechi depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza legii noi, conform art. 39 din Codul penal.

În cazul în care pedeapsa rezultantă, aplicată potrivit legii vechi, depăşeşte maximul la care se poate ajunge în baza art. 39 din Codul penal, pedeapsa rezultantă va fi redusă la acest maxim.

În caz contrar, pedeapsa rezultantă va rămâne astfel cum a fost stabilită potrivit legii vechi."

În vederea dezlegării de principiu a problemei de drept vizând mecanismul de aplicare a legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei în ipoteza în care este vorba de tentativă, prin Decizia nr.

6/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a decis: "În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. 1 din Codul penal, în cazul tentativei, limita maximă a pedepsei ce trebuie avută în vedere este maximul prevăzut de lege pentru forma tentată (maximul special al pedepsei prevăzute de lege pentru infracţiunea consumată, redus sau înlocuit conform dispoziţiilor privind tratamentul sancţionator al tentativei)."

Prin Decizia nr. 7/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât, pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept dacă în aplicarea legii penale mai favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul pedepsei prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită sau şi sporul facultativ prevăzut de aceeaşi lege pentru sancţionarea acestei forme a unităţii legale de infracţiune: ,,În aplicarea legii penale mai

favorabile, potrivit art. 6 din Codul penal, în cazul infracţiunilor continuate, prin sintagma "maxim special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită" se înţelege maximul special prevăzut de lege pentru infracţiune, fără luarea în considerare a cauzei de majorare a pedepsei prevăzută pentru infracţiunea continuată”.

Pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept ce vizează aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, în sensul de a lua în considerarea la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită şi a circumstanţelor atenuante sau agravante reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa

36 Art. 187 NCP Pedeapsă prevăzută de lege:

,,Prin pedeapsă prevăzută de lege se înţelege pedeapsa prevăzută în textul de lege care incriminează fapta săvârşită în forma consumată, fără luarea în considerare a cauzelor de reducere sau de majorare a pedepsei”.

37 Publicată în M.Of. nr. 349/13.05.2014

38 Publicată în M.Of. nr. 471/26.06.2014

39 Publicată în M.Of. nr. 471/26.06.2014

40 Publicată în M.Of. nr. 473/27.06.2014

41 Publicată în M.Of. nr. 505/08.07.2014

42 Publicată în M.Of. nr. 525/15.07.2014

43 Publicată în M.Of. nr. 546/23.07.2014

concretă, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, prin Decizia nr. 8/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit. ,,În aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, stabileşte că la maximul special prevăzut de legea nouă pentru infracţiunea săvârşită nu se vor lua în considerare circumstanţele atenuante sau agravante

reţinute condamnatului şi care apar valorificate în pedeapsa concretă, atunci când se compară pedeapsa

aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă”.

Prin Decizia nr. 13/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a hotărât, pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept vizând aplicarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal cu privire la hotărârile de condamnare pronunţate de un alt stat faţă de cetăţeni români aflaţi în executarea acelei pedepse pe teritoriul României:

,,Dispoziţiile art. 6 alin. (1) din Codul penal, privitoare la legea mai favorabilă după judecarea definitivă a cauzei, sunt aplicabile şi cu privire la hotărârea de condamnare pronunţată de un alt stat faţă de cetăţenii români, dacă aceasta a fost recunoscută în procedura reglementată de Legea nr. 302/2004

privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare”.

În vederea pronunţării unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă în interpretarea art. 6 alin. (1) din Codul penal în ipoteza în care este vorba despre o hotărâre de condamnare cu aplicarea art. 3201 din Codul de procedură penală anterior44 se reduce pedeapsa la maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea săvârşită, maxim ce se va reduce cu

1/3 ca urmare a judecării cauzei prin aplicarea principiului recunoaşterii vinovăţiei, prin Decizia nr.

14/2014, Înalta Curte de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală a stabilit. ,,Stabileşte că în aplicarea legii penale mai favorabile, după judecarea definitivă a cauzei, potrivit art. 6 alin. (1) din Codul penal, atunci când se compară pedeapsa aplicată cu maximul special prevăzut de legea nouă, nu se va lua în considerare cauza specială de reducere a

44 Art. 3201 C. proc.pen. 1969 - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei:

(1) Până la începerea cercetării judecătoreşti, inculpatul poate declara personal sau prin înscris autentic că recunoaşte săvârşirea faptelor reţinute în actul de sesizare a instanţei şi solicită ca judecata să se facă în baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(2) Judecata poate avea loc numai în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, doar atunci când inculpatul declară că recunoaşte în totalitate faptele reţinute în actul de sesizare a instanţei şi nu solicită administrarea de probe, cu excepţia înscrisurilor în circumstanţiere pe care le poate administra la acest termen de judecată.

(3) La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

(4) Instanţa de judecată soluţionează latura penală atunci când, din probele administrate, rezultă că faptele inculpatului sunt stabilite şi sunt suficiente date cu privire la persoana sa pentru a permite stabilirea unei pedepse.

(5) Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va dispune disjungerea acesteia.

(6) În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.

(7) Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

(8) În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

pedepsei prevăzută de art. 3201 alin. 7 din Codul de procedură penală anterior, reţinută condamnatului şi valorificată în pedeapsa concretă”.

De asemenea, pentru dezlegarea în principiu a problemei de drept, respectiv dacă prevederile art. 43

alin. (5) din noul Cod penal, ce reglementează regimul sancţionator al recidivei, în situaţia în care fapta a fost săvârşită după executarea unei pedepse aplicate printr-o condamnare anterioară, pot fi interpretate în sensul că pot fi aplicabile şi persoanelor ce au fost condamnate definitiv pentru săvârşirea unei infracţiuni cu reţinerea art. 37 lit. b) din Codul penal anterior, în situaţia în care pedeapsa aplicată a fost redusă în baza art. 6 din noul Cod penal: ,,Stabileşte că, în interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Codul penal, pentru ipoteza unei infracţiuni comise în stare de recidivă postexecutorie judecată definitiv înainte de intrarea în vigoare a noului Cod penal, pedeapsa aplicată prin hotărârea de condamnare se va compara cu maximul special prevăzut în legea nouă pentru infracţiunea săvârşită prin luarea în considerare a dispoziţiilor art. 43 alin. (5) din Codul penal”.

când pedeapsa definitivă este detenţiunea pe viaţă, pedeapsa detenţiunii pe viaţă se înlocuieşte cu maximul pedepsei închisorii prevăzută de legea nouă;

când pedeapsa definitivă este închisoarea, iar legea nouă prevede numai pedeapsa amenzii, se va înlocui

pedeapsa închisorii cu amenda, care nu va putea depăşi maximul ei special, iar dacă o parte din pedeapsa închisorii s-a executat, se poate înlătura, în totul sau în parte, executarea amenzii;

măsurile educative, în măsura în care nu au fost executate şi nu mai sunt prevăzute în legea nouă, nu se vor mai executa, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta, dacă este mai favorabilă;

când legea nouă este mai favorabilă în condiţiile alin. (1) - (4) ale art. 6 NCP, efectele legii penale noi se mai întind şi asupra pedepselor complementare și măsurilor de siguranţă, în măsura în care nu au fost executate, şi constau în înlăturarea executării lor, dacă nu mai sunt prevăzute în legea nouă, iar cele care au corespondent în legea nouă se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta;

dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau măsurilor de

siguranţă, acestea se execută în conţinutul şi limitele prevăzute de legea nouă;

efectele legii penale noi mai favorabile se întind şi asupra pedepselor deja executate ori considerate ca executate până la data intrării în vigoare a acesteia şi constau în considerarea acestora, pentru viitor, ca având natura şi limitele reduse ori înlocuite conform legii noi. In funcţie de natura pedepsei, de durata acesteia de data când a luat sfârşit executarea ori s-a stins executarea sunt incidente instituţii ca: reabilitarea, starea de recidivă. Aplicarea legii penale mai favorabile reprezintă cadrul comun de rezolvare a succesiunii legilor penale în timp.

Este posibil ca legiuitorul să deroge de la aceste dispoziţii sau să le particularizeze, cum a fost cazul punerii în aplicare a noului Cod penal. Derogările sunt de strictă interpretare şi aplicare.

Astfel, potrivit Legii nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal,

sunt incidente, cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile în cazul faptelor definitiv judecate, următoarele dispoziții:

Art. 4: ,,Pedeapsa aplicată pentru o infracţiune printr-o hotărâre ce a rămas definitivă sub imperiul Codului penal din 1969, care nu depăşeşte maximul special prevăzut de Codul penal, nu poate fi redusă în urma intrării în vigoare a acestei legi”.

Art. 8: ,,Dispoziţiile art. 4 se aplică în mod corespunzător şi pedepselor aplicate prin hotărâri care au rămas definitive anterior intrării în vigoare a prezentei legi [Legea nr. 187/2012 – n.m.], pentru fapte incriminate de actele normative prevăzute în titlul II”.

Art. 13: ,,(1) În cazul amenzilor stabilite definitiv sub imperiul Codului penal din 1969, aplicarea obligatorie a legii penale mai favorabile se face prin compararea amenzii aplicate cu suma ce rezultă din prevederile art. 61 alin. (2) şi (4) din Codul penal, prin utilizarea unui cuantum de referinţă pentru o zi- amendă în sumă de 150 lei.

(2) Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi amenzilor definitive stabilite pentru persoane juridice, în acest caz cuantumul de referinţă pentru o zi-amendă, utilizat pentru aplicarea prevederilor art. 137 alin. (2) şi (4) din Codul penal, fiind de 2.000 lei”.

Aplicarea legii penale temporare. Ultraactivitatea legii penale temporare

Ultraactivitatea este recunoscută numai legilor penale temporare. Este principiul consacrat prin dispoziţiile art. 7 NCP.

Legea penala temporară se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât era în vigoare, chiar dacă faptele nu au fost urmărite sau judecate în acel interval de timp.

Potrivit art. 7 alin. 1 NCP: ,, Legea penală temporară se aplică infracţiunii săvârşite în timpul când era în

vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp”.

Alin. 2 al art. 7 NCP prevede, cu caracter de noutate față de textul art. 16 din Codul penal din 1969 –

care se rezuma la conținutul actualului alin. 1 al art. 7 NCP – și o definiție legală a legii penale temporare, care uneori poate fi și excepțională, definiție care a existat în Codul penal din 1936 și la care se

renunțase în Codul penal din 1969, considerând că înțelesul legii penale temporare este explicat de

doctrină. (Voicu, 2014)ț

Astfel, art. 7 alin. 2 NCP prevede: ,, Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieşirii ei din vigoare sau a cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situaţiei care a impus adoptarea sa.”

Necesitatea de apărare socială care determină adoptarea legii penale temporare justifică aplicarea acesteia şi ultraactiv, după ieşirea acesteia din vigoare, dar numai faptelor săvârşite cât timp era în vigoare, înlăturând posibilitatea pentru făptuitorii care săvârşesc infracţiuni aproape de ieşirea din vigoare a legii penale temporare, de a rămâne nesancţionaţi, ori de a fi sancţionaţi potrivit legii penale mai favorabile.

Sarcina de lucru 2

Delimitaţi cazurile de aplicare a legii penale mai favorabile până la judecarea

definitivă a cauzei și după judecarea definitivă a cauzei, în lumina dispozițiilor art. 5 NCP și, respectiv, art. 6 NCP, precum și în lumina Deciziilor Curții Constituționale și ale Înaltei Curți de Casație și Justiție, Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, pronunțate în această materie.

Sarcina de lucru va fi verificată de către tutore în cadrul activităților tutoriale.

2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu

2.2.1. Aplicarea legii penale în spaţiu. Noţiuni introductive. Teritorialitatea legii penale Aplicarea legii penale în spaţiu constă în activitatea de traducere în viaţă a prescripţiilor sancţionatoare ale legii penale în raport cu locul comiterii diferitelor infracţiuni (în ţară sau în străinătate), de către cetăţeni români sau străini ori de persoane fără cetăţenie; aceasta ridică probleme când raportul de drept se prelungeşte pe teritoriul aparţinând unor state diferite, ori

interesează asemenea state, pentru că numai în asemenea cazuri legea penală română vine în concurs cu aplicarea unei alte legi străine.

Principiile de aplicare a legii penale în raport cu spaţiul trebuie să ofere soluţii la problemele ce

se ivesc în interacţiunea spaţiului cu faptele şi persoanele care săvârşesc infracţiuni, adică să dea răspuns problemelor de aplicare a legii penale atunci când:

fapta s-a săvârşit în întregime în afara teritoriului României şi făptuitorul se află în ţară;

când fapta s-a săvârşit în parte în ţară, în parte în străinătate

când fapta s-a săvârşit în întregime în străinătate, dar făptuitorul este cetăţean român sau persoană juridică română,

când infracţiunea s-a săvârşit în străinătate de către un cetăţean străin ori apatrid care nu

domiciliază în România, dar împotriva statului român ori cetăţenilor români;

când fapta s-a săvârşit în străinătate de străini, dar după săvârşirea faptei aceştia s-au refugiat

pe teritoriul României.

Pentru a oferi soluţii acestor probleme, în noul Cod penal (art. 8-14 NCP) au fost consacrate reguli cu valoare de principii, acestea fiind:

principiul teritorialităţii, pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul României;

principiul personalităţii, principiul realităţii şi principiul universalităţii legii penale, pentru infracţiunile săvârşite în afara teritoriului ţării noastre.

Astfel, problemele privind aplicarea legii penale în spaţiu privesc deopotrivă aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, cât şi în afara teritoriului României, la care se adaugă şi cele ce privesc cooperarea internaţională pentru combaterea criminalităţii.

Principiul teritorialităţii legii penale este consacrat în art. 8 alin. 1 NCP:

” Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României”. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul ţării este exclusivă şi necondiţionată, adică atât calificarea faptei ca infracţiune, condiţiile răspunderii penale, aplicarea sancţiunilor, ca şi executarea acestora se realizează pe baza legii penale române indiferent de calitatea făptuitorului (cetăţean român, străin, apatrid cu domiciliul în ţară sau străinătate).

Principiul teritorialităţii legii penale române decurge şi dă expresie principiilor suveranităţii şi independenţei ţării.

Conform art. 8 alin. 1 NCP, legea penală română se aplica infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României. Caracterul imperativ al normei cuprinse art. 8 alin. 1 NCP impune aplicarea exclusivă şi necondiţionată a legii penale române infracţiunilor săvârşite pe teritoriul României, indiferent de calitatea făptuitorului; cetăţean român sau străin, persoană fără cetăţenie domiciliată în România sau în străinătate. Dacă făptuitorul este cetăţean străin sau apatrid domiciliat în străinătate, el nu poate invoca faptul că legea ţării sale este mai favorabilă. Condiţiile răspunderii sale penale pentru infracţiunea săvârşită pe teritoriul României se stabilesc exclusiv pe baza legii penale române.

Exclusivitatea aplicării legii penale române limitează şi efectele principiului non bis în idem,

astfel că dacă infractorul ar fi fost judecat în străinătate pentru o fapta comisă pe teritoriul României, hotărârea instanţelor străine nu are autoritate de lucru judecat, astfel că infractorul poate fi judecat de instanţele române, indiferent de soluţia pronunţată de instanţele străine (achitare, încetarea procesului penal, condamnare, singurul efect al hotărârii străine fiind acela

că, potrivit art. 73 NCP, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România).

Norma cuprinsă în art. 8 alin. 1 NCP exclude orice conflict de competență între autorităţile judiciare române şi autorităţile judiciare ale oricărui stat care ar putea invoca aplicarea legii naţionale a infractorului în legătură cu infracţiunea comisă în România. Reglementând orice posibil conflict norma cuprinsa în art. 8 alin. 1 NCP este o normă conflictuală.

Cunoaşterea sferei de aplicare a legii penale teritoriale presupune determinarea noţiunii de teritoriu în sens juridico-penal, precum şi a interpretării autentice şi contextuale a noţiunilor de “teritoriu” (art. 8 alin. 2 NCP), “infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării” (art. 8 alin. 3-4 NCP) şi “săvârşirea unei infracţiuni” (art. 174 NCP).

Noţiunea de teritoriu în sensul legii penale (art. 8 alin. 2 NCP)

Potrivit art. 8 alin. 2 NCP, „Prin teritoriul României se înţelege întinderea de pământ, marea teritorială şi apele cu solul, subsolul şi spaţiul aerian, cuprinse între frontierele de stat ”. Astfel noţiunea de teritoriu cuprinde:

întinderea de pământ sau suprafaţa terestră cuprinsă între frontierele politico-geografice

stabilite de statul nostru prin convenţii cu statele vecine;

apele interioare, adică apele cuprinse între frontiere ca: lacuri, bălţi, râuri, apele maritime din golfuri. În art. 5 din Legea nr. 17/199045, cu ultimele modificări aduse prin Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, se arată că apele maritime interioare se situează între ţărmul mării şi liniile de bază de la care se măsoară marea teritorială. Liniile de bază sunt liniile celui mai mare reflux de-a lungul ţărmului sau, după caz, liniile drepte care unesc punctele cele mai avansate ale ţărmului, inclusiv ale ţărmului dinspre larg al insulelor, ale locurilor de acostare, amenajărilor hidrotehnice şi ale altor instalaţii portuare permanente (art. 2 alin. 2 din Legea nr. 17/1990);

marea teritorială a României cuprinde fâşia de mare adiacentă ţărmului ori, după caz, apelor maritime interioare, având lăţimea de 12 mile marine (22.224 m), măsurată de la liniile de bază (art. 2 alin. 1 din Legea nr. 17/1990);

subsolul, corespunzător solului terestru, acvatic, mării teritoriale fără limite în adâncime;

spaţiul aerian sau coloana de aer de deasupra teritoriului (suprafeţei terestre, apelor interioare, mării teritoriale) până la limita spaţiul cosmic - până unde se întinde suveranitatea statului nostru;

spaţiul cosmic este delimitat de spaţiul aerian după altitudinea celui mai de jos perigeu ce permite menţinerea pe orbită a unui satelit (90-110 km).

Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României stabileşte regimul zonei contigue şi al platoului continental asupra căruia statul îşi exercită dreptul de exploatare economică, precum şi controlul pentru prevenirea şi reprimarea încălcărilor, pe teritoriul său, ale legilor şi reglementărilor sale din domeniul vamal, fiscal, sanitar şi al trecerii frontierei de stat (art. 8 din Legea nr. 17/1990).

45 Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată în M.Of. nr. 252/08.04.2014

Zona contiguă a fost definită ca fâşia de mare adiacentă mării teritoriale care se întinde spre largul mării până la distanţa de 24 mile marine, măsurată de la liniile de bază (art. 7 din Legea nr. 17/1990).

Zona contiguă nu face parte din teritoriul naţional şi infracţiunile comise în această zonă nu pot fi urmărite în baza principiului teritorialităţii legii penale române, decât dacă sunt comise pe o navă sub pavilion românesc sau pe o instalaţie de foraj submarin, al căror regim este similar cu cel al navelor sub pavilion naţional.

Noţiunea de infracţiune săvârşită pe teritoriul ţării

Art. 8 alin. 3 NCP prevede că „prin infracţiune săvârşită pe teritoriul României se înţelege orice infracţiune comisă pe teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată în România.”. Alineatul 4 al aceluiaşi articol precizează că „infracţiunea se consideră săvârşită pe teritoriul României şi atunci când pe acest teritoriu ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul infracţiunii”.

Prin aceste dispoziţii se consacră criteriul ubicuităţii sau al desfăşurării integrale, potrivit căruia infracţiunea este săvârşită pretutindeni46 unde s-a săvârşit fie şi numai un act de executare ori

s-a produs numai rezultatul infracţiunii.

Este astfel competent să judece infracţiunea orice stat pe teritoriul căruia s-a săvârşit un act de

executare ori s-a produs rezultatul.

Teoria ubicuităţii a fost preferată altor teorii preconizate în doctrină (teoria acţiunii, teoria rezultatului, teoria preponderenţei sau a actului esenţial, teoria ilegalităţii, teoria voinţei infractorului) pentru determinarea locului săvârşirii infracţiunii fiindcă nu restrânge acest loc la teritoriul pe care s-a săvârşit o anumită parte a activităţii infracţionale cu excluderea competenţei de jurisdicţie a altor state ca în cazul teoriilor enumerate mai sus.

Teoria ubicuităţii oferă soluţii problemelor ce privesc infracţiunile continue, continuate,

complexe, în cazul tentativei sau participării la infracţiune ca autor, instigator, complice, când activitatea infracţională se desfăşoară în parte şi în afara teritoriului ţării.

Acest criteriu este luat în considerare şi în cazul infracţiunilor continue, de obicei şi continuate atunci când au început ori s-au consumat la noi în ţară –deoarece sunt infracţiuni unice, cu toate că acţiunea şi rezultatul se prelungesc în timp sau actele se repetă la interval de timp în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale. De asemenea, în cazul infracţiunilor complexe, cum ar fi tâlhăria, fapta va fi apreciată în întregul ei ca fiind comisă la noi în ţară.

În privinţa formelor agravate ale infracţiunilor, nu se va ţine seama de împrejurarea agravantă săvârşită în străinătate, dacă legea noastră nu o prevede, aşa că fapta se va pedepsi ca infracţiune simplă, în forma de bază. Dacă însă agravanta este prevăzută în legea noastră penală şi a început ori s-a terminat la noi în ţară va fi luată în considerare.

În situaţia infracţiunilor comise prin inacţiune, omisiunea poate să aibă loc într-o ţară şi

rezultatul să se producă în altă ţară. De exemplu, omisiunea se comite de către un funcţionar în exerciţiul atribuţiilor sale de serviciu, prin neîndeplinirea unui act în ţara noastră şi se cauzează prin aceasta o perturbare gravă a activităţii unei întreprinderi mixte (şi cu capital românesc), cu sediul în străinătate.

46 Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique = pretutindeni.

Criteriul ubicuităţii se aplică atât când infracţiunea s-a realizat în formă de tentativă incriminată, cât şi atunci când infracţiunea s-a comis în participaţie. În acest ultim caz, nu are importanţă că actele de participaţie s-au săvârşit în străinătate, iar executarea acţiunii pe teritoriul României, sau viceversa.

Actul săvârşit ori rezultatul produs pe teritoriul ţării noastre va fi considerat infracţiune în raport cu legea penală română.

Prioritatea tratatelor internaţionale în materia infracţiunilor săvârşite pe teritoriul țării Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite pe teritoriul țării, potrivit principiului teritorialității, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art. 12 NCP. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile art. 8 - 11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte.

Principiul teritorialităţii legii penale. Excepţii

Excepţiile de la principiul teritorialităţii sunt restrângeri ale acestui principiu şi privesc infracţiunile săvârşite de persoanele care se bucura de imunitate de jurisdicţie penală, precum şi infracţiunile săvârşite de militarii unei armate străine aflate în trecere ori staţionate pe teritoriul ţării.

Aceste excepţii nu ştirbesc suveranitatea statului român, ele derivă din convenţiile internaţionale pe care le-a semnat statul român tocmai pentru că este suveran. Imunitatea şi inviolabilitatea diplomatice

Imunitatea de jurisdicţie penală este unanim admisă în legislaţiile penale moderne şi presupune că infracţiunile săvârşite de reprezentanţii diplomatici străini nu vor fi judecate după legea penala a statului unde sunt acreditaţi. Astfel, legea penală română nu se va aplica infracţiunilor comise de reprezentanţii diplomatici străini, nici pentru infracţiunile comise pe teritoriul României, nici pentru alte infracţiuni unde legea penala română ar fi incidentă conform principiilor realităţii ori universalităţii. S-a recunoscut pentru personalul diplomatic imunitatea de jurisdicţie penală a statului unde este acreditat, pentru a-i oferi acestuia condiţii depline în îndeplinirea misiunilor încredinţate.

Convenţia de la Viena din 1961 cu privire la relaţiile diplomatice prevede că persoana agentului diplomatic este inviolabilă (art. 29), iar în art. 31 se prevede că agentul diplomatic se bucură de imunitatea de jurisdicţie penală a statului acreditar.

Aceasta imunitate de jurisdicţie este consacrată de art. 13 NCP, potrivit căruia “legea penală nu se aplică infracţiunilor săvârşite de către reprezentanţii diplomatici ai statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaţionale, nu sunt supuse jurisdicţiei penale a statului român”.

Consacrarea în legea penală română a imunităţii de jurisdicţie penală a reprezentanţilor

diplomatici este o reflectare atât a Convenţiei de la Viena, cât şi a altor convenţii şi tratate încheiate de ţara noastră cu alte state.

Potrivit Convenţiei de la Viena sunt consideraţi reprezentanţi diplomatici conform normelor internaţionale ambasadorul, ministrul plenipotenţiar, consilierul de ambasadă sau de legaţie, secretarul de ambasadă sau de legaţie, ataşatul de ambasadă ori de legaţie, ataşatul militar, precum şi membrii familiei acestora, dacă nu sunt resortisanţi ai statului acreditat.

Imunităţile diplomatice au fost extinse apoi şi asupra reprezentanţilor misiunilor consulare, iar potrivit unor convenţii şi acte de înfiinţare a unor organisme internaţionale s-a acordat imunitate diplomatică reprezentanţilor acestora (de exemplu: O.N.U. 47, B.E.R.D.48, P.U.N.D.49). De această imunitate de jurisdicţie se bucură şefii statelor străine atunci când se găsesc în țară

sau sunt în trecere pe teritoriul ţării, precum şi membrii delegaţiilor diplomatice străine aflate în

misiuni oficiale.

Imunitatea de jurisdicţie are ca efect înlăturarea incidentei legii penale române, persoana în cauză neputând fi urmărită şi judecată de instanţele statului nostru. Statul acreditar are însă dreptul să ceara statului acreditat judecarea şi sancţionarea acestuia, îl poate declara persona non- grata şi poate cere acestuia să părăsească teritoriul său.

Imunitatea de jurisdicţie penală nu se identifică cu imunitatea penală, în dreptul penal român

ea fiind privită ca o excepţie de ordin procedural privind punerea în mişcare a acţiunii penale şi exercitarea acesteia, fără a înlătura caracterul penal al faptei, aceasta rămânând infracţiune şi putând atrage răspunderea penală a infractorului, potrivit legii sale naţionale.

Imunitatea diplomatică este o cauză cu efecte in persona, iar inviolabilitatea localurilor misiunilor diplomatice este o consecinţă a acestei imunități.

Autorităţile judiciare române nu pot pătrunde în incinta acestora fără aprobarea şefului misiunii diplomatice, dar aceasta nu înseamnă că faptele comise de resortisanţii statului acreditat pe teritoriul misiunilor diplomatice străine ies de sub incidenţa legii naţionale.

Deşi art. 22 al Convenţiei de la Viena prevede că localurile misiunilor sunt inviolabile şi nu este permis agenţilor statului acreditat sa pătrundă în ele decât cu consimţământul şefului misiunii, acelaşi articol mai prevede că “statul acreditar este obligat a lua măsuri care să asigure împiedicarea tulburării liniştii misiunii sau ştirbirea demnităţii acesteia”, precum şi faptul că “localurile, mobilierul, mijloacele de transport ale misiunii nu pot face obiectul unei percheziţii, rechiziţii, sechestru sau măsuri asiguratorii”.

Aceasta nu înseamnă însă că teritoriul misiunii diplomatice face parte din teritoriul statului

acreditant, aşa cum enunţa Hugo Grotius teoria extrateritorialităţii, pentru a justifica limitarea

aplicării legii naţionale a statului acreditar.

Pe cale de consecinţă infracţiunile comise pe teritoriul misiunilor diplomatice de către alte persoane decât cele care se bucură de imunitate diplomatică, cad sub incidenţa legii naţionale a statului român, însa actele de urmărire nu pot fi efectuate decât cu aprobarea şefului misiunii. Tratatele şi convenţiile internaţionale ori cele de constituire a unor organisme internaţionale detaliază întinderea acestor imunităţi şi inviolabilitatea, fie limitând sfera persoanelor, fie extinzând sfera acestora.

Regimul forţelor armate străine – excepţie de la principiul teritorialităţii

Trebuie făcută distincţie, după cum prezenţa armatelor străine pe teritoriul naţional este consecinţa unei stări de beligeranţă, armata străină fiind o armată de ocupaţie sau, dimpotrivă,

47 Convenţia asupra privilegiilor şi imunităților ONU, ratificată de România prin Decretul nr. 201/1956.

48 Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de România prin Legea nr.

24/1990

49 Acordul între Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegiile şi

imunitatea, M. Of. nr. 81/1991

prezenţa armatelor străine este urmarea înţelegerilor dintre stat în cadrul unor acorduri bi - sau

multilaterale, ori a cooperării în cadrul unor misiuni internaţionale.

Regulile de drept internaţional privitoare la purtarea războiului, Convenţia de la Haga din 1907 prevăd obligaţia statului ocupant de a respecta sistemul de drept şi organizarea jurisdicţională a statului ocupat, în măsura în care acest fapt nu contravine intereselor sale militare (art. 43 din Convenţie). Aceasta ar impune ca doar infracţiunile săvârşite de militarii armatei de ocupaţie ori împotriva acestora să cadă sub jurisdicţia armatei de ocupaţie, celelalte infracţiuni urmând a fi judecate de instanţele statului ocupat potrivit dreptului naţional. De prea multe ori şi cu consecinţe dintre cele mai grave aceste reguli au fost încălcate, iar forţa dreptului a fost

înlocuită cu dreptul forţei (inter armae silent justitia).

Fiind impuse prin forţă, hotărârile judiciare ale forţelor de ocupaţie nu pot fi recunoscute ca

având autoritate de lucru judecat.

Prezenţa trupelor străine sau tranzitarea teritoriului în condiţii de pace este determinată prin convenţiile şi înţelegerile dintre state, prin care se derogă de la principiul teritorialităţii legii penale naţionale în favoarea legii penale naţionale a statului căruia aparţin forţele armate. Potrivit Constituţiei (art. 118 alin. 5), pe teritoriul României pot intra, staţiona, desfăşura operaţiuni sau trece trupe străine numai în condiţiile legii sau ale tratatelor internaţionale la care România este parte, ceea ce implică aprobarea prin lege a fiecărui caz în parte, neputând fi concepută o lege care să reglementeze în general toate cazurile în care pot staţiona sau tranzita teritoriul ţării, trupe străine.

Constituirea unui nou sistem de securitate pentru România, cu obiectiv strategic integrarea în cadrul N.A.T.O. a determinat desfăşurarea unor programe comune de genul Parteneriatul pentru pace, care implică, printre altele, exerciţii şi manevre militare cu prezenţa unor trupe străine pe teritoriul naţional.

In ce priveşte statutul juridic al militarilor aparţinând N.A.T.O., acesta a fost reglementat prin

Convenţia de la Londra din 1951, care instituie competenţe alternative între legea ţării de

origine şi legea statului în care se află militari.

Sunt de competenţa exclusivă a legii naţionale şi a jurisdicţiei statului de origine faptele incriminate doar de legea acestui stat, după cum sunt de competenţa organelor judiciare ale statului unde se află aceste trupe faptele incriminate doar de legea acestui stat.

Pentru celelalte cazuri, s-a instituit o competenţă alternativă, facultativă, cu prioritate pentru legea ţării de origine, dacă infracţiunea aduce atingere siguranţei sau proprietăţii acestui stat, militarilor sau bunurilor acestora, precum şi în cazul infracţiunilor de serviciu, chiar daca victima este un resortisant al statului “gazdă” în toate celelalte cazuri, prioritate având legea şi jurisdicţia statului pe teritoriul căruia se găsesc trupele. Competenţa fiind facultativă, ea poate

fi cedata sau solicitată celeilalte părţi din diverse raţiuni care pot justifica o asemenea cerere.

Regimul navelor şi aeronavelor – excepţie de la principiul teritorialităţii

Problema se rezolvă diferit după cum navele şi aeronavele sunt militare sau folosite în scopuri guvernamentale ori sunt folosite în scopuri comerciale.

Navele şi aeronavele militare ori folosite în scopuri guvernamentale se află pe teritoriul ţării cu acordul statului român şi reprezintă statul cărora le aparţin. Infracţiunile săvârşite la bordul lor nu cad sub incidenţa legii penale române.

Infracţiunile ce ar fi săvârşite de persoanele care fac parte din echipajul acestor nave sau aeronave, pe timpul cât nava sau aeronava s-ar afla în porturi sau aeroporturi româneşti, ori când nava s-ar afla în apele maritime interioare ori marea teritorială, se judecă tot după legea statului căruia aparţine nava ori potrivit convenţiilor internaţionale.

Navele şi aeronavele folosite în scopuri comerciale nu se bucură de acelaşi regim. Infracţiunile săvârşite la bordul lor, atâta timp cât se află în porturi sau aeroporturi româneşti se judecă potrivit legii române.

Legea penală română se aplică şi cu privire la orice infracţiune săvârşită pe teritoriul român de

către persoanele îmbarcate la bordul navelor străine folosite în scopuri comerciale, precum şi

cu privire la orice infracţiune săvârşită la bordul unor asemenea nave, pe timpul când acestea se afla în porturile româneşti sau în apele maritime interioare (art.26 alin.1 din Legea nr. 17/1990). Situaţia este diferită în cazul infracţiunilor săvârşite la bordul navelor comerciale aflate în

trecere prin marea teritorială a României.

In principiu, nu se aplică legea penală română, deci este o excepţie de la principiul

teritorialităţii.

Art. 26 alin. 2 din Legea nr. 17/1990, republicată, prevede totuşi cazurile în care legislaţia penală română se aplică şi faptelor comise la bordul navelor comerciale aflate în tranzit prin marea teritorială. Prin urmare, jurisdicţia penală a României nu se va exercita la bordul unei nave străine folosite în scopuri comerciale, care trece prin marea teritorială, cu privire la o infracţiune săvârşită la bordul acesteia, cu excepţia cazurilor când:

a) infracţiunea a fost săvârşită de un cetăţean român sau de o persoană fără cetăţenie care are domiciliul pe teritoriul României;

b) infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României sau împotriva unui cetăţean român, ori a unei persoane rezidente pe teritoriul României;

c) infracţiunea este de natură să tulbure ordinea şi liniştea publică în ţară sau ordinea în marea

teritorială;

d) exercitarea jurisdicţiei române este necesară pentru reprimarea traficului ilicit de stupefiante sau de substanţe psihotrope;

e) asistenţa autorităţilor române a fost cerută, în scris, de căpitanul navei ori de un agent diplomatic sau un funcţionar consular al cărui pavilion îl arborează nava.

Excepţii de la principiul teritorialităţii decurgând din dreptul intern

Desfăşurarea vieţii politice în condiţiile pluralismului democratic şi a libertăţilor politice şi de exprimare pe care le implică democraţia reală specifică statului de drept impun anumite garanţii pentru ca persoanele care desfăşoară o asemenea activitate să nu fie persecutate pentru actele exercitate în timpul mandatului ce le-a fost încredinţat pentru vot.

Imunitatea prezidenţială

Potrivit art. 96 din Constituţie, Preşedintele României se bucură de imunitate şi prevederile art.

72 care instituie imunitatea parlamentară, se aplică în mod corespunzător.

Conform art. 96 din Constituţie, Camera Deputaţilor şi Senatul, în şedinţa comună, pot hotărî punerea sub acuzare a Preşedintelui României pentru înaltă trădare, cu votul a cel puţin două treimi din numărul deputaţilor şi senatorilor. Competenţa de judecată aparţine Înaltei Curţi de

Casaţie şi Justiţie în condiţiile legii. Preşedintele este demis de drept de la data rămânerii definitive a hotărârii de condamnare.

Preşedintele poate răspunde, prin urmare, pentru “înalta trădare”, infracţiune prevăzută de art.

398 NCP.

In realitate, imunitatea Preşedintelui este recunoscută în condiţiile art. 72 din Constituţie, pentru opiniile politice exprimate în exerciţiul mandatului său şi prin excepţie de la aceasta, el poate fi pus sub acuzare pentru acele acte politice care pot fi asimilate cu înalta trădare.

Pentru celelalte infracţiuni, într-o viziune care corespunde exigenţelor art. 16 din Constituţie şi

a ceea ce vrea a fi statul de drept, răspunderea sa este ca a oricărui cetăţean, excepţiile fiind de strictă interpretare. Se ridică întrebarea: cum ar putea Preşedintele să nu răspundă în timpul mandatului său pentru un omor sau care ar fi moralitatea unui preşedinte bigam?

Imunitatea parlamentară

Potrivit art. 72 din Constituţie deputaţii şi senatorii nu pot fi traşi la răspundere juridică, deci inclusiv penală, pentru voturile sau pentru opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului. Deşi unii autori adoptă pentru aceasta situaţie denumirea de “iresponsabilitate juridică”, denumirea nu este dintre cele mai fericite, senatorul sau deputatul neputând fi în acelaşi timp responsabil şi iresponsabil.

Constituţia arată în mod expres că pentru fapte care nu au legătură cu voturile sau cu opiniile politice exprimate în exercitarea mandatului, senatorii şi deputaţii pot fi urmăriţi şi trimişi în judecată. Se instituie însă o procedură, care trebuie respectată. Astfel, senatorii şi deputaţii, chiar în condiţiile săvârşirii unei infracţiuni care nu are legătură cu exerciţiul mandatului, nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi fără încuviinţarea Camerei din care fac parte, după ascultarea lor. Urmărirea şi trimiterea în judecată penală se poate face numai de către Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, competenţa de judecata aparţinând Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie. In cazul excepţional al unei infracţiuni flagrante, deputaţii şi senatorii pot fi reţinuţi şi supuşi percheziţiei. In acest caz, ministrul justiţiei îl va informa neîntârziat pe preşedintele Camerei asupra reţinerii şi percheziţiei. In cazul în care Camera sesizată constată că nu există temei pentru reţinere, va dispune imediat revocarea acestei masuri.

Urmare a acestor modificări constituţionale s-a pus capăt unor lungi şi aprige discuţii în ceea ce priveşte procedura de urmat în cazul săvârşirii unor infracţiuni care nu au legătură cu exerciţiul mandatului, de deputaţi şi senatori. Astfel, acum se prevede că nu pot fi percheziţionaţi, reţinuţi sau arestaţi, fără aprobarea Camerei, însă, per a contrario, se pot desfăşura alte acte

procesuale fără încuviinţări prealabile, precum începerea urmăririi penale, punerea în mişcare a acţiunii penale, emiterea rechizitoriului şi sesizarea instanţei.

Astfel sunt eliminate opiniile care considerau că aceste acte procesuale, mai sus-menţionate, necesită fiecare în parte încuviinţarea Camerei.

Constituţia revizuită a pus capăt lungilor discuţii care aveau loc pe fondul unei perioade în care

infracţionalitatea este supradimensionată, iar corupţia ajunge uneori până la forurile de vârf ale societăţii, lupta contra acestui flagel social nefiind compatibilă cu acordarea unor ocrotiri de la legea penală unor categorii de învinuiţi, indiferent de sfera socială sau politică din care ar face parte.

Imunitatea ministerială

Propriu zis aceasta nu este o imunitate, legiuitorul instituind o condiţie de procedibilitate în legătură cu urmărirea membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor. Potrivit art. 109 alin. 2 din Constituţie, numai Camera Deputaţilor, Senatul şi Preşedintele României au dreptul să ceară urmărirea penală a membrilor Guvernului pentru faptele săvârşite în exerciţiul funcţiei lor.

Legea nr. 115/1995 privind responsabilitatea ministerială50 instituie o procedură specială

pentru antrenarea răspunderii penale pentru faptele săvârşite de membrii Guvernului în exerciţiul funcţiei lor. Pentru săvârşirea altor infracţiuni, în afara exerciţiului funcţiei ministeriale, răspunderea acestora este antrenată în condiţiile dreptului comun.

2.2.2. Aplicarea legii penale în spaţiu. Aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării

Cadrul principiilor

Principiile consacrate în legea penală română ale personalităţii, realităţii şi universalităţii oferă cadrul legal de reprimare al faptelor periculoase oriunde se vor săvârşi şi de către oricine. Principiul personalităţii

Principiul personalităţii legii penale se mai numeşte al naţionalităţii active şi este prevăzut în art. 9 NCP: „(1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani.

(2) În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită ori dacă a fost comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.

(3) Punerea în mişcarea a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului

general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală

să depăşească 180 de zile.”

Pentru aplicarea legii penale române conform acestui principiu sunt necesare condiţiile:

infracţiunea să se săvârşească în străinătate:

fapta să fie considerată infracţiune potrivit legii penale române.

Nu se cere ca fapta să fie incriminată şi de legea locului unde s-a săvârşit, dacă pedeapsa prevăzută de legea română este detenţiunea pe viaţă ori închisoarea mai mare de 10 ani. În celelalte cazuri, se cere ca fapta să fie prevăzută ca infracţiune şi de legea penală a ţării unde a fost săvârşită (dubla incriminare) ori să fie comisă într-un loc care nu este supus jurisdicţiei niciunui stat.

infractorul în momentul săvârşirii infracţiunii să fie cetăţean român, ori persoană juridică

română;

nu este necesară prezenţa infractorului în ţară.

50 Legea nr. 115/1999, publicată în M. Of. nr. 300/28 iunie 1999, a fost republicată în M. Of. nr. 334/20.05.2002, cu

ultimele modificări și completări

ca o condiție de procedibilitate, este necesară autorizarea prealabilă a procurorului general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile de la data solicitării autorizării şi poate fi prelungit, în condiţiile legii, fără ca durata totală să depăşească 180 de zile.”

Prin principiul personalităţii se stabileşte competenţa exclusivă şi necondiţionată a legii penale române, în sensul că aceasta se va aplica indiferent dacă făptuitorul a fost condamnat în străinătate.

Pedeapsa executată în străinătate se deduce din pedeapsa pronunţată de instanţele române

(art. 73 NCP Computarea pedepselor şi măsurilor preventive executate în afara ţării). Potrivit alin. 1 al art. 73 NCP, în cazul infracţiunilor săvârşite în condiţiile art. 8, art. 9, art. 10 sau art. 11, partea din pedeapsă, precum şi durata măsurilor preventive privative de libertate executate în afara teritoriului ţării se scad din durata pedepsei aplicate pentru aceeaşi infracţiune în România.

Dispoziţiile alin. (1) se aplică în mod corespunzător şi în cazul în care pedeapsa executată în afara ţării este amenda. (art. 73 alin. 2 NCP)

În cazul în care infractorii au dublă cetăţenie pot fi sancţionaţi de către ambele state ai căror cetăţeni sunt, însă pedeapsa executată în afara ţării sau detenţia preventivă se va deduce din aceea aplicată de statul nostru, dacă are o durată mai mare.

Principiul realităţii

Este cunoscut şi sub denumirea de principiul protecţiei reale sau al naţionalităţii pasive (art. 10

NCP). Potrivit art. 10 NCP, ,, (1) Legea penală română se aplică infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, contra statului român, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.

(2) Punerea în mişcare a acţiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis”.

Prin acest principiu se consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate, de către un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie.

Infracţiunile la care se referă legea sunt cele îndreptate contra securităţii naţionale (art. 394-

412 NCP, pentru care nu se cere calitatea de cetățean român) sau contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române.

Condiţii de aplicare a legii penale române conform principiului realităţii:

infracţiunea să se săvârşească în străinătate;

infracţiunea să fie dintre cele arătate expres în art. 10 NCP: contra securităţii naţionale, contra unui cetăţean român ori a unei persoane juridice române. Când infracţiunea este îndreptată împotriva unui cetăţean român, iar victima devine, după comiterea faptei, cetăţean străin, nu i se va mai aplica legea penală română în baza principiului realităţii, ci a universalităţii; infractorul să fie cetăţean străin ori apatrid; dacă însă în cursul procesului devine cetăţean român i se va aplica legea penală română în virtutea principiului personalităţii;

acţiunea penală se pune în mişcare cu autorizarea prealabilă a Procurorului General al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deci din oficiu şi numai dacă fapta nu face obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis (art. 10 alin. 2 NCP). Aceasta este o condiţie procesuală care, dacă nu este îndeplinită, procesul penal nu se poate porni.

Aplicarea legii penale potrivit principiului realităţii este exclusivă şi necondiţionată.

Principiul realităţii legii penale se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional

la care România este parte (art. 12 NCP). Nu este necesar ca infractorul să fie prezent în ţară cu ocazia judecării cauzei, putând fi judecat şi în contumacie (lipsă).Sunt, de asemenea, aplicabile dispozițiile din art. 73 NCP.

Principiul universalităţii

Consacră aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în afara teritoriului ţării, altele

decât cele arătate la art. 10 NCP, dacă infractorul este cetăţean străin ori apatrid.

Potrivit art. 11 NCP, ,,(1) Legea penală română se aplică şi altor infracţiuni decât celor prevăzute în art. 10, săvârşite în afara teritoriului ţării de un cetăţean străin sau o persoană fără cetăţenie, care se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:

a) s-a săvârşit o infracţiune pe care statul român şi-a asumat obligaţia să o reprime în temeiul unui tratat internaţional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al cărui teritoriu a fost comisă;

b) s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului şi aceasta a fost refuzată.

(2) Dispoziţiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a săvârşit infracţiunea, există o cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este considerată ca executată.

(3) Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează

potrivit dispoziţiilor legale privitoare la recunoaşterea hotărârilor străine.”

Acest principiu prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru, şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra infracţionalităţii. În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se sustragă.

Principiul universalităţii consacră cooperarea României la lupta comună a statelor împotriva criminalităţii, întrucât prevede sancţionarea unor infracţiuni de către statul nostru şi când prin acestea se lezează interesele altui stat sau a unor persoane străine ori comunitatea internaţională, ca expresie a solidarităţii statelor în lupta contra infracţionalităţii.

În felul acesta infractorii vor fi sancţionaţi oriunde s-ar afla, neputând să se sustragă răspunderii

penale. Pentru a fi judecat infractorul care a comis asemenea infracţiuni trebuie să se afle în ţara noastră benevol. Dacă a ajuns fără voia lui (a fost răpit, a naufragiat vasul, a aterizat forţat avionul) nu poate fi judecat decât dacă refuză să părăsească ţara.

De asemenea, pentru sancţionarea infracţiunii se cere condiţia dublei incriminări, adică aceasta să fie prevăzută atât de legea penală română, cât şi de cea a ţării unde a fost comisă, în afară de cazul când s-ar săvârşi pe un teritoriu nesupus vreunei suveranităţi (Arctica, Antarctica, spaţiul cosmic, marea liberă) când ar fi luată în considerare legea statului al cărui cetăţean este sau pe teritoriul căruia locuieşte, dacă nu are vreo cetăţenie, ori împotriva căruia a fost îndreptată

acţiunea. Infracţiunea nu trebuie să fie incriminată identic şi nici să fie sancţionată la fel în legislaţia ambelor ţări. Astfel, la noi poate fi incriminată ca infracţiune simplă (de bază) iar în legea străină ca infracţiune agravată. În acest caz va fi sancţionată potrivit incriminării din legea penală română.

Dubla incriminare priveşte, de asemenea: tentativa, participaţia, tăinuirea şi favorizarea, incriminare care trebuie să existe în momentul comiterii infracţiunii. Dacă după săvârşirea ei, aceasta este dezincriminată de către legea oricăruia din cele două state sau fiind prevăzută de o lege temporară care a ajuns la termen, situaţia va fi următoarea: dezincriminarea va fi luată în considerare şi infractorul nu va mai fi sancţionat; ajungerea la termen a legii temporare nu va fi luată în considerare, astfel că acesta va fi tras la răspundere penală potrivit dispoziţiilor art. 7

NCP.

Nu se va aplica legea penală română acestor infracţiuni când, potrivit legii statului pe teritoriul căruia ele s-au săvârşit, există vreo cauză care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal, ori executarea pedepsei a fost executată ori este considerată executată.

Prioritatea convenţiilor internaţionale în materia de infracţiuni săvârşite în străinătate Aplicarea legii penale române pentru infracţiunile săvârşite în străinătate, potrivit principiilor personalității, realităţii şi universalităţii, se realizează şi în raport cu dispoziţiile cuprinse în art.

12 NCP. Potrivit acestui text de lege, dispoziţiile art. 8 - 11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internaţional la care România este parte. În condiţiile în care statul nostru a încheiat şi încheie numeroase convenţii internaţionale sau aderă la unele tratate sau convenţii multilaterale prin care îşi asumă obligaţia de a acţiona pentru reprimarea unor infracţiuni ce periclitează comunitatea internaţională, convenţiile respective dobândesc calitatea de legi speciale, acţionând cu prioritate în raport cu prevederile legii generale, în cazul de faţă art. 9-11

Cod penal.

Textul art. 12 NCP este de natură să asigure o autoreglare a activităţii desfăşurate pe plan mondial, pentru a combate fenomenul infracţionalităţii, mai ales a celei organizate, care cunoaşte o puternică recrudescenţă.

2.2.3. Cooperarea internaţională în lupta contra criminalităţii

Necesitatea cooperării internaţionale în lupta împotriva criminalităţii

Începutul cooperării organizate a statelor în lupta contra criminalităţii este marcat de crearea în

1923, la Viena cu ocazia primului congres internaţional al organelor de poliţie criminală a Comisiei Internaţionale de Poliţie Criminală (C.I.P.C.)51 cu sarcina de a organiza colaborarea internaţională pentru descoperirea autorilor diferitelor infracţiuni.

Cooperarea s-a manifestat şi în domeniul dreptului penal şi dreptului procesual penal, prin atragerea statelor, la iniţiativa organizaţiilor internaţionale – Societatea Naţiunilor, iar în prezent O.N.U. pentru cooperarea la prevenirea şi combaterea unor infracţiuni periculoase pentru întreaga omenire.

51 C.I.P.C. a fost reorganizată în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Poliție Criminală

(O.I.P.C), cu denumirea cunoscută de Interpol.

Un rol important îl are în acest domeniu şi Asociaţia Internaţională de Drept Penal în ce priveşte

unificarea dreptului penal.

Pentru prima dată în istorie, crima organizată este percepută ca factor destabilizator, punând în pericol însăşi stabilitatea statelor, motiv pentru care fenomenul infracţional a intrat în atenţia organismelor internaţionale – O.N.U., Consiliul Europei etc., acestea încercând să organizeze şi să coreleze eforturile comunităţii internaţionale de prevenire şi combatere a fenomenului infracţional.

Crima organizată vizează nu numai domenii oarecum tradiţionale, precum traficul de droguri, traficul de carne vie, terorismul, falsificarea de monedă, ci şi domenii mai noi, precum criminalitatea cibernetică, criminalitatea nucleară, penetrarea organismelor statale şi reciclarea banilor murdari prin sistemul bancar internaţional.

Conferinţa ministerială a O. N. U. din 21-23 noiembrie 1994 desfăşurată la Neapole, Italia, a

adoptat Planul mondial de acţiune contra criminalităţii transnaţionale caracterizată prin: organizarea de grupuri cu scop infracţional, cu structuri ierarhice care permit controlul şi conducerea grupului; recurgerea la violenţă şi corupţie pentru obţinerea controlului unor pieţe sau teritorii; reciclarea profiturilor ilicite în orice activitate licita sau ilicita; potenţial de expansiune transfrontalieră şi cooperarea cu alte grupuri criminale.

Datorită acestui fapt asistăm la un fenomen de armonizare a legislaţiei penale cu tendinţe de amplificare, la acest început de mileniu, statele contemporane trecând de la o “sincronizare” a legislaţiilor penale prin adaptarea unor coduri “model” (ex. Codul penal Napoleon, Codul penal italian din 1931 – II Codice Rocco) la o armonizare pe calea consensului, prin tratate şi convenţii internaţionale multilaterale, deschise spre aderare şi ratificarea membrilor comunităţii statelor lumii.

Putem vorbi cu adevărat de un drept penal internaţional.

Formele de cooperare consacrate de Codul penal şi Codul de procedură penală sunt: aplicarea legii penale române infracţiunilor săvârşite în străinătate de străini sau apatrizi cu domiciliul în afara teritoriului ţării noastre, în temeiul principiului universalităţii legii penale (art.6 Cod penal);

incriminarea în legea penală română a unor fapte periculoase ca urmare a aderării sau ratificării de către România a unor convenţii internaţionale.

În prezent există numeroase convenţii internaţionale pentru reprimarea infracţiunilor care lezează sau pun în pericol interesele comune ale statelor şi pe care România le-a ratificat ori la care a aderat, introducând în legea penală dispoziţii incriminatoare corespunzătoare. Pot fi menţionate cu titlu exemplificativ: Convenţia asupra imprescriptibilităţii crimelor de război şi a crimelor contra umanităţii, ratificată de România în 1969; Convenţia pentru reprimarea traficului cu fiinţe umane şi a exploatării prostituării semenilor la care România a aderat în

1955; Convenţia împotriva torturii şi altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, la care România a aderat în 1990; Convenţia internaţională contra luării de ostatici, la care România a aderat în 1990; Convenţia Naţiunilor Unite împotriva criminalităţii transnaţionale organizate, pe care România a ratificat-o în 2002: Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, ratificată de România în 1997 etc.

recunoaşterea, potrivit legii penale a efectelor hotărârilor judecătoreşti pronunţate în străinătate, în sensul scăderii din durata pedepsei aplicate de instanţele române a perioadei de reţinere, arestare preventivă ori a părţii din pedeapsă executate în străinătate ;

consacrarea recidivei internaţionale în art.37 alin.3 din Codul penal în vigoare. Potrivit acestor dispoziţii, la stabilirea stării de recidivă, se poate ţine seama şi de hotărârea de condamnare pronunţată în străinătate, pentru o faptă prevăzută şi de legea penală română, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută de instanţele române în condiţiile legii;

transmiterea, în temeiul reciprocităţii între state, de informaţii şi date privitoare la antecedentele unor infractori, copii sau extrase de pe hotărârile penale, cazierul judiciar sau orice alte date care interesează statele în lupta lor comună contra criminalităţii;

extrădarea, ca formă de bază a cooperării între state în reprimarea fenomenului infracţional.

Forme ale cooperării internaţionale în lupta contra criminalităţii

În termeni generali, cooperarea judiciară internaţională în materie penală cuprinde: asistenţa judiciară, extrădarea, transferarea persoanelor condamnate, transferul de proceduri, recunoaşterea hotărârilor.

Asistenţa judiciară stricto sensu include, inter alia, notificarea (comunicarea) de acte judiciare, comisiile rogatorii, precum şi mijloacele moderne de investigaţie: audierile prin videoconferinţă, echipele comune de anchetă, livrările controlate, transmiterea spontană de informaţii, supravegherea transfrontalieră, etc.

Asistenţa judiciară în materie penală se solicită de autorităţile judiciare competente din statul solicitant şi se acordă de autorităţile judiciare din statul solicitat.

Cele mai importante convenţii multilaterale în această materie au fost adoptate sub egida Consiliului Europei şi Organizaţiei Naţiunilor Unite. De asemenea, România a încheiat peste 20 de tratate bilaterale.

Cea mai mare parte dintre acestea impun desemnarea uneia sau mai multor autorităţi centrale pentru transmiterea cererilor şi îndeplinirea altor atribuţii specifice. În România, ca de altfel în marea majoritate a statelor, Ministerul Justiţiei este autoritatea centrală în următoarele materii: extrădare; transferarea persoanelor condamnate; transferul de proceduri ; recunoaşterea hotărârilor; asistenţă judiciară în faza de judecată. Pentru cererile de asistenţă judiciară în materie penală din faza de cercetare şi urmărire penală autoritatea centrală este Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, dar există şi tratate (cum este cel cu SUA), care impun şi în această fază transmiterea cererilor prin Ministerul Justiţiei. Ministerul Internelor şi Reformei Administrative este autoritatea centrală pentru cererile referitoare la cazierul judiciar.

Unele instrumente ale Consiliului Europei permit transmiterea directă a cererilor de asistenţă judiciară stricto sensu, fie numai în caz de urgenţă, cu obligativitatea transmiterii unei copii la autoritatea centrală (Primul Protocol adiţional, din 17 martie 1978, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală din 20 aprilie 1959), fie în toate cazurile (Al doilea Protocol adiţional, din 8 noiembrie 2001, la Convenţia europeană de asistenţă judiciară în materie penală). De aceea, este foarte important ca autoritatea judiciară română solicitantă să verifice, în fiecare caz, care este instrumentul juridic aplicabil, cu dispoziţiile cele mai favorabile, iar în cazul convenţiilor multilaterale trebuie verificate obligatoriu lista statelor părţi şi eventualele declaraţii ale acestora privind modalitatea de transmitere şi limbile acceptate.

În cadrul spaţiului judiciar comun al Uniunii Europene, cooperarea judiciară se desfăşoară în

temeiul unor instrumente comunitare care au la bază principiile recunoaşterii şi încrederii

reciproce.

În relaţia cu statele membre UE, rolul Ministerului Justiţiei, ca autoritate centrală română în domeniul cooperării judiciare în materie penală se schimbă, principala atribuţie rămânând aceea de a asista şi sprijini contactul direct între autorităţile judiciare române şi cele din statele

membre UE, spre deosebire de atribuţiile autorităţii centrale în relaţia cu statele nemembre UE,

care includ, între altele, efectuarea controlului de regularitate internaţională (în calitate de

„gardian al tratatelor” încheiate de România în această materie) şi transmiterea/primirea cererilor. Desigur, şi în relaţia cu statele membre UE pentru anumite forme de cooperare (transferarea persoanelor condamnate, supravegherea transfrontalieră, urmărirea transfrontalieră), autoritatea centrală – Ministerul Justiţiei sau Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, după caz, îşi păstrează rolul actual. Totodată, o bază de date privind mandatele europene de arestare se creează la nivelul Ministerului Justiţiei, căruia autorităţile judiciare române, emitente sau de executare trebuie să îi comunice toate mandatele europene de arestare emise sau executate.

Cooperarea României la combaterea criminalităţii internaţionale

Cooperarea României la combaterea infracţiunilor ce aduc atingere intereselor comune ale statelor se realizează prin aderarea la convenţiile internaţionale pentru reprimarea infracţiunilor şi prin incriminarea şi sancţionarea în legea penală a acestor fapte periculoase. Menţionăm cu titlu de exemplu:

Convenţia internaţională asupra falsificărilor de monedă, semnată la Geneva la 20 aprilie 1929

şi ratificată în România în 1930. În aplicarea acestei convenţii prin dispoziţiile art. 284 Cod penal a fost incriminată falsificarea de monede, timbre sau valori străine.

Convenţia pentru prevenirea şi reprimarea terorismului internaţional, adoptată la Geneva în

1937. Urmare aceste convenţii a fost adoptat în Codul penal, art. 171 –infracţiuni contra reprezentantului unui stat străin.

Convenţia pentru reprimarea şi abolirea traficului de fiinţe umane şi a exploatării prostituirii altuia, încheiată în 1949 la iniţiativa O.N.U. Urmare a acestei convenţii a fost incriminat prin dispoziţiile art. 329 Cod penal, proxenetismul.

Poate fi menţionată şi Legea 678/2001 privind traficul de persoane.

Convenţia de la Haga din 1954 pentru protecţia bunurilor culturale în caz de conflict armat, ratificată de România în 1958, în codul penal; ca urmare a acestei convenţii au fost incriminate prin dispoziţiile art.360 Cod penal distrugerea, jefuirea sau însuşirea unor valori culturale, ca infracţiuni contra omenirii.

Convenţia suplimentară pentru desfiinţarea sclaviei, a traficului de sclavi şi a instituţiilor similare sclavajului, semnată la Geneva în 1956, în cadrul conferinţei O.N.U, privind lupta împotriva sclavajului.

În Codul penal român, este incriminată sclavia prin dispoziţiile art.190 Cod penal.

Convenţia de la Geneva asupra mării libere din 1958, care impune statelor semnatare obligaţia de a lua măsuri legislative pentru incriminarea şi sancţionarea faptei de rupere sau deteriorare a unui cablu sau a unei conducte în marea liberă, de natură a întrerupe sau împiedica comunicaţiile cărora le sunt destinate.

În codul penal român aceste obligaţii sunt îndeplinite prin incriminarea din art. 217 alin. 3, ca variantă agravantă a infracţiunii de distrugere, când are ca obiect echipamente sau instalaţii de telecomunicaţii, infracţiune susceptibilă de variante mai grave în art. 219 alin. 2

Convenţia asupra mării libere de la Geneva din 1958, care califică pirateria drept crimă internaţională. În codul penal român pirateria este incriminată prin art. 212.

Convenţia unică asupra stupefiantelor din 1961 a O.N.U care a înlocuit convenţiile anterioare

privitoare la stupefiante, ratificată prin Decretul nr. 626 din 1973.

În prezent regimul stupefiantelor este reglementat prin Legea nr. 522 din 24 noiembrie 2004 privind prevenirea şi combaterea traficului şi consumului ilicit de droguri, care a modificat şi completat Legea nr. 143/2000 privind combaterea traficului şi consumului de droguri şi care abrogase art. 312 Cod penal.

Convenţia pentru reprimarea actelor ilicite îndreptate contra securităţii aviaţiei civile încheiată la Montreal, la 23 septembrie 1971, semnată de Statul român la 10 iulie 1972 şi ratificată prin Decretul nr.66/1975, iar ca urmare a fost modificat Codul aerian, prin Decretul nr.60/1975, introducându-se în dispoziţiile acestuia incriminările prevăzute în Convenţia de la Montreal. Convenţia internaţională contra luării de ostatici, adoptată la New York la 17 decembrie 1979; România a aderat la această convenţie prin Decretul-lege nr. 111 din 30 martie 1990 al C.P.U.N (M. Of. nr. 48 din 2 aprilie 1990).

Convenţia împotriva torturii şi a altor pedepse ori tratamente cu cruzime, inumane sau degradante, adoptată la New York la 10 decembrie 1984, la care România a aderat prin Legea nr. 19/09.10.1990. Prin legea nr. 20 din 9 octombrie pentru modificarea şi completarea unor dispoziţii din Codul penal şi Codul de procedură penală, a fost adăugat un alineat nou, final la art. 117 Cod penal, privitor la neexpulzarea străinului dacă acesta riscă să fie supus la tortură în statul în care urmează să fie expulzat, iar prin dispoziţiile art.2671 Cod penal, a fost incriminată tortura.

Forme ale cooperării internaţionale în materie penală prevăzute de Legea nr. 302/200452

Cooperarea judiciară internaţională în materie penală se realizează prin următoarele modalităţi:

a) extrădarea;

b) predarea în baza unui mandat european de arestare;

c) transferul de proceduri în materie penală; d) recunoaşterea şi executarea hotărârilor; e) transferarea persoanelor condamnate;

f) asistenţa judiciară în materie penală;

g) alte forme de cooperare judiciară internaţională în materie penală.

Toate aceste modalităţi se realizează prin reciprocitate, în convenţiile care le reglementează fiind prezentă, chiar de la primele articole, prevederea prin care părţile se angajează să îşi acorde reciproc sprijin în materia transferului de proceduri ori de persoane condamnate53 sau

52 Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, modificată și completată prin Lege nr. 300/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală, publicată în M. Of. nr. 772/14.12.2013

53 De pildă, art. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate: “Părţile se angajează sa își

acorde reciproc, în condițiile prevăzute prin prezenta convenție, cooperarea cea mai larg posibilă în materia transferării persoanelor condamnate.”

să îşi predea reciproc persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune54 ori să îşi transmită anumite documente, date etc. şi să efectueze anumite acte de urmărire penală.

Extrădarea

Extrădarea este una din cele mai vechi forme de cooperare internaţională.

Extrădarea a fost, la începuturi, mai mult un gest de curtoazie pe care un suveran îl făcea faţă de alt suveran, care permitea monarhilor să-şi pedepsească inamicii personali refugiaţi pe teritoriul altui stat. Puţinele convenţii care reglementau extrădarea erau negociate şi încheiate aproape exclusiv în interesul suveranilor. Monarhul statului solicitat hotăra în mod discreţionar dacă acordă sau nu extrădarea. Decizia depindea în mare măsură de natura relaţiilor cu statul solicitant, de dorinţa suveranului de a determina o eventuală decizie pozitivă asupra unei cereri de extrădare formulate de acesta, persoana extrădabilă nefiind luată în calcul decât într-o mică măsură.

Pentru prima dată noţiunea de extrădare a fost folosită în mod oficial în Franţa la data de

19.02.1971, când adunarea constituantă a decretat întocmirea unui proiect de lege în legătură

cu această instituţie.

Extrădarea este una din formele cooperării judiciare internaţionale în materie penală, putând fi definită ca fiind procedura prin care un stat suveran (statul solicitat) acceptă să predea unui alt stat (statul solicitant) o persoană care se află pe teritoriul său şi care este urmărită penal sau trimisă în judecată pentru o infracţiune ori este căutată în vederea executării unei pedepse în statul solicitant.

Extrădarea se situează în cadrul dreptului internaţional public, mai exact al dreptului

internaţional penal.

Termenul este de origine latină şi provine din adverbul circumstanţial de loc ex-în afară, în

exterior, urmat de verbul traditio - de a preda, a livra.

Prin Legea nr. 80 din 09.05.1997 România a ratificat Convenţia europeană de extrădare încheiată la Paris la 13.12.1957, cât şi protocoalele sale adiţionale, încheiate la Strasbourg la

15.10.1975 şi la 17.03.1978, însă a prevăzut la art.2, paragraful 1 o rezervă, în sensul că extrădarea va fi acordată numai pentru fapte a căror săvârşire atrage o pedeapsă privativă de libertate mai mare de 2 ani, iar în vederea executării pedepsei, numai dacă pedeapsa privativă de libertate este mai mare de un an sau mai severă.

Prin legea de ratificare, România a extins sfera persoanelor neextrădabile şi asupra celor care au dobândit dreptul de azil pe teritoriul statului român, dar în acelaşi timp a introdus şi un alineat nou potrivit căruia şi cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza unor convenţii internaţionale sau pe bază de reciprocitate.

Legea specială care reglementează extrădarea este Legea 302/2004 care, în art. 20, menţionează că ,,cetăţenii români pot fi extrădaţi din România în baza convenţiilor

54 Art. 1 din Convenția europeană de extrădare: “Părțile contractante se angajează să își predea reciproc potrivit regulilor şi sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autorităţile judiciare ale

părții solicitante”.

internaţionale multilaterale la care aceasta este parte şi pe bază de reciprocitate, dacă este

îndeplinită cel puţin una dintre următoarele condiţii:

a) persoana extrădabilă domiciliază pe teritoriul statului solicitant la data formulării cererii de extrădare;

b) persoana extrădabilă are şi cetăţenia statului solicitant;

c) persoana extrădabilă a comis fapta pe teritoriul sau împotriva unui cetăţean al unui stat membru al Uniunii Europene, dacă statul solicitant este membru al Uniunii Europene.(alin. 1) (2) În cazul prevăzut la alin. (1) lit. a) şi c), atunci când extrădarea se solicită în vederea efectuării urmăririi penale sau a judecăţii, o condiţie suplimentară este ca statul solicitant să dea asigurări considerate ca suficiente că, în cazul condamnării la o pedeapsă privativă de libertate printr-o hotărâre judecătorească definitivă, persoana extrădată va fi transferată în vederea executării pedepsei în România.

(3) Cetăţenii români pot fi extrădaţi în baza dispoziţiilor tratatelor bilaterale şi pe bază de

reciprocitate.

(4) În scopul constatării îndeplinirii condiţiilor prevăzute la alin. (1)–(3), Ministerul Justiţiei poate solicita prezentarea unui act emis de autoritatea competentă a statului solicitant.”

Pot fi extrădate din România, în condiţiile prezentei legi, la cererea unui stat străin, persoanele aflate pe teritoriul său care sunt urmărite penal sau sunt trimise în judecată pentru săvârşirea unei infracţiuni ori sunt căutate în vederea executării unei măsuri de siguranţă, a unei pedepse sau a unei alte hotărâri a instanţei penale în statul solicitant (art. 18).

Extrădarea este acordată de România, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte

a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni (art. 26).

Dacă fapta pentru care se cere extrădarea este pedepsită cu moartea, de către legea statului

solicitant, extrădarea nu va fi acordată decât dacă statul respectiv dă asigurări statului român că pedeapsa capitală nu va fi executată.

România nu va acorda extrădarea în situaţiile în care persoana extrădabilă ar fi judecată în statul solicitant de un tribunal care nu asigură garanţiile fundamentale de procedură şi de protecţie a dreptului la apărare, sau de către un tribunal anume constituit în vederea judecării cazului respectiv.

Extrădarea nu va putea fi acordată pentru fapte în legătură cu care a intervenit prescripţia răspunderii penale sau a executării pedepsei, cât şi pentru fapte pentru care în România a intervenit amnistia.

Condiţiile de fond şi de formă ale extrădării

Pentru ca o cerere de extrădare să poată fi admisă de statul solicitat, trebuie în mod obligatoriu îndeplinite o serie de condiţii pozitive sau negative, care de regulă sunt prevăzute în convenţiile sau tratatele încheiate între state.

În cazul în care unele state au adoptat legi de extrădare, dispoziţiile acestora vin să suplinească tot ceea ce nu s-a reglementat prin convenţiile de extrădare, iar în lipsa unor tratate şi a unor legi speciale în materie, condiţiile extrădării sunt cele definite în dreptul internaţional. Extrădarea presupune ca elemente premisă, în lipsa cărora ea nu poate exista, următoarele: infracţiune consumată sau rămasă în fază de tentativă pedepsibilă;

un infractor care poate fi tras la răspundere penală;

sancţiune penală definitivă aplicată infractorului.

În sfera condiţiilor de fond ale extrădării intră elemente care privesc persoana făptuitorului, infracţiunea comisă, urmărirea penală, gravitatea pedepsei precum şi condamnarea suferită. Dacă legile şi tratele de extrădare reprezintă cadrul juridic, în baza căruia aceasta este legitimată, condiţiile de fond reprezintă esenţa concretă a extrădării, iar lipsa acestora conduce în mod indubitabil la respingerea cererii.

Pentru a putea fi extrădată, o persoană trebuie să îndeplinească o serie de condiţii, şi anume: persoana cu privire la care se solicită extrădarea să nu aibă calitatea de justiţiabil în statul solicitat. Astfel dacă persoana solicitată face obiectul unei urmăriri penale în statul solicitat, ori are calitatea de inculpat într-un proces aflat pe rolul instanţelor judecătoreşti sau mai mult i s-a aplicat deja o pedeapsă privativă de libertate, extrădarea nu mai este posibilă decât după terminarea procesului penal şi după executarea pedepsei. Cu titlu de excepţie, pentru a se evita împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale, există posibilitatea extrădării temporare a infractorului şi aceasta numai pentru îndeplinirea unor acte procesuale care nu suferă amânare. Imediat după îndeplinirea acestora, infractorul va reveni în statul solicitat; persoana reclamată să nu fi fost judecată definitiv de autorităţile judiciare ale statului solicitat pentru fapta sau faptele pentru care se cere extrădarea.

Referitor la această condiţie trebuie remarcat faptul că extrădarea va putea fi refuzată de statul solicitat dacă autorităţile judiciare ale acestora au dispus neînceperea urmăririi penale sau scoaterea de sub urmărire penală a persoanei, pentru aceeaşi faptă cu cea reclamată de către statul solicitant. Mai mult decât atât, dacă persoana reclamată a fost judecată definitiv, extrădarea nu mai poate fi acordată potrivit principiului „non bis în idem” dacă aceasta a fost achitată, dacă pedeapsa a fost executată integral sau a fost graţiată sau amnistiată, sau dacă instanţa a stabilit vinovăţia infractorului fără a pronunţa vreo sancţiune.

persoana reclamată să nu beneficieze de imunitate de jurisdicţie, în condiţiile şi în limitele

conferite prin convenţii sau legi internaţionale întrucât în această situaţie extrădarea nu poate avea loc, aflându-ne în faţa unei excepţii de ordin procedural de la principiul aplicării legii penale în raport de locul săvârşirii faptei. Persoanele care beneficiază de o astfel de imunitate

sunt de regulă ambasadorii, miniştrii plenipotenţiari acreditaţi în alte state, consilierii, secretarii şi ataşaţii ambasadelor, membrii corpului consular, cât şi membrii misiunilor diplomatice speciale, membrii armatelor străine aflate în trecere pe teritoriul unui stat;

persoana străină a cărei extrădare se cere, să nu deţină calitatea de participant (martor, expert, parte) la un proces în statul solicitat;

Sunt exceptate de la extrădare şi acele persoane străine citate în vederea audierii lor ca martori, părţi vătămate, părţi civile, experţi atât timp cât îşi păstrează această calitate şi se află pe teritoriul statului solicitat în scopul pentru care au fost citaţi. După epuizarea audierilor de către autorităţile competente, aceste persoane sunt obligate să se întoarcă în statul solicitant, iar dacă refuză ele vor fi extrădate nemaiputând beneficia de imunitatea ce le-a fost acordată pe timpul procesului.

extrădarea persoanelor reclamate să nu afecteze grav starea sănătăţii lor.

Această condiţie cerută pentru efectuarea extrădării are un profund caracter umanist şi se referă la starea sănătăţii persoanei reclamate, în unele situaţii aceasta putând fi refuzată dacă s-ar produce consecinţe grave cu privire la viaţa sau sănătatea persoanei, datorită vârstei sau

afecţiunilor de care suferă. În aceste situaţii când extrădarea este refuzată pentru motive de sănătate, persoana reclamată poate să fie cercetată în cadrul unui dosar penal de autorităţile judiciare din statul solicitat, dar numai în limitele stabilite prin convenţii sau acorduri bilaterale. În cadrul condiţiilor de fond ale extrădării fapta penală joacă rol principal care ocazionează extrădarea şi aceasta trebuie să îndeplinească o serie de condiţii referitoare la locul săvârşirii, natura şi caracterul său, sau calificarea ca infracţiune în legislaţia ambelor state, după cum urmează:

fapta să fi fost săvârşită pe teritoriul statului solicitant sau împotriva intereselor acestuia şi să nu fie aplicabilă legea statului solicitat;

Referitor la această condiţie, dacă o infracţiune a fost săvârşită în apele extrateritoriale, iar

infractorul se refugiază într-un port străin în care se face escala, statul al cărui pavilion îl poartă nava poate cere extrădarea statului unde s-a refugiat făptuitorul. La fel se procedează şi când fapta s-a comis în spaţiul aerian, în această ipoteză extrădarea fiind admisibilă când cererea a fost adresată statului unde s-a refugiat făptuitorul. În ambele situaţii, condiţia esenţială cerută pentru admiterea extrădării este aceea ca persoana în cauză să nu fie cetăţean al statului în care s-a refugiat.

să fie prevăzută ca infracţiune în legile ambelor state (dubla incriminare);

Dubla incriminare este prevăzută şi în dispoziţiile art. 24 din Legea nr. 302/2004 şi potrivit acestui text de lege ,, (1) extrădarea poate fi admisă numai dacă fapta pentru care este suspectată sau acuzată ori a fost condamnată persoana a cărei extrădare se solicită este prevăzută ca infracţiune atât de legea statului solicitant, cât şi de legea română.

(2) Prin derogare de la dispoziţiile alin. (1), extrădarea poate fi acordată şi dacă fapta respectivă nu este prevăzută de legea română, dacă pentru această faptă este exclusă cerinţa dublei incriminări printr-o convenţie internaţională la care România este parte.

(3) Diferenţele existente între calificarea juridică şi denumirea dată aceleiaşi infracţiuni de legile

celor două state nu prezintă relevanţă, dacă prin convenţie internaţională sau, în lipsa acesteia, prin declaraţie de reciprocitate nu se prevede altfel.infracţiunile să prezinte un grad sporit de pericol social, gravitate exprimată în general în limitele speciale ale pedepsei prevăzute de lege pentru fapta respectivă”.

Gradul de pericol social al infracţiunilor este tratat în dreptul intern al statelor, dar şi în tratatele internaţionale în moduri diferite. Pentru a se putea solicita extrădarea, infracţiunea săvârşită trebuie să atragă un minim de pedeapsă care, în general, se situează între 1 şi 2 ani. Există însă şi o excepţie de la acest principiu al condiţionării extrădării de limita minimă a pedepsei şi ea vizează exact opusul primei situaţii, referindu-se la maximul pedepsei. Este cazul când fapta pentru care se solicită extrădarea este pedepsită cu moartea în legea statului solicitant, iar această pedeapsa nu este prevăzută în legea statului solicitat. În această situaţie extrădarea va fi refuzată, cu excepţia cazului când statul solicitant va da asigurări concrete că pedeapsa capitală nu va fi executată.

În Convenţia europeană de extrădare se face în mod expres menţiunea că extrădarea va avea

loc doar pentru faptele pedepsite de legile ambelor state cu o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin 1 an sau cu o pedeapsă mai severă.

Odată cu ratificarea acestei convenţii, România a formulat o rezervă cu privire la gravitatea socială a faptei, arătând că extrădarea va fi cerută şi respectiv acordată, în vederea urmăririi penale sau a judecăţii, pentru fapte a căror săvârşire atrage potrivit legislaţiei statului solicitant

şi legii române o pedeapsă privativă de libertate de cel puţin un an, iar în vederea executării

unei pedepse, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni (art. 26).

infracţiunile care motivează cererea de extrădare să nu fie de natură politică;

Ideea neextrădării infractorilor politici a apărut în timpul revoluţiei franceze şi a fost consacrată chiar în Constituţie. Justificarea acestui principiu porneşte de la ideea caracterului local al infracţiunii politice, socotindu-se că aceasta aduce atingere numai statului împotriva căruia a fost săvârşită, ea neprezentând pericol social şi pentru statul unde s-a refugiat făptuitorul. Primul protocol adiţional al convenţiei de extrădare din anul 1957, încheiat la Strasbourg, a exclus din categoria infracţiunilor politice crimele împotriva umanităţii, crimele de genocid şi orice violări ale legilor războiului, fiind logică această măsură în raport de gravitatea socială deosebită a acestor fapte, cât şi consecinţele dezastruoase pentru întreaga comunitate internaţională. În acest context, în art.8 din legea nr. 302/2004 se enumeră expres faptele care nu pot fi considerate infracţiuni de natură politică: atentatul la viaţa unui şef de stat, actele de tortură sau tratamentele crude, crimele împotriva umanităţii, infracţiunile de terorism etc.

În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele trate internaţionale prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale, explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state

Infracţiunea să nu facă parte din categoria altor fapte exceptate de la extrădare;

În categoria faptelor exceptate de la extrădare unele tratate internaţionale prevăd şi infracţiunile de presă, infracţiunile militare cât şi infracţiunile fiscale, explicaţia exceptării acestora fiind aceea că nu reprezintă un interes deosebit în sfera fenomenelor infracţionale. În astfel de situaţii, exceptarea acestor fapte trebuie să fie strict arătată în tratatele sau convenţiile încheiate între state.

Infracţiunea să nu fi fost amnistiată în statul solicitat întrucât se înlătură răspunderea penală a

infractorului, iar dacă a intervenit după condamnare, înlătură şi executarea pedepsei pronunţate.

Pentru atingerea scopului preventiv şi educativ al sancţiunii penale şi pentru a se evita supunerea condamnatului extrădat unui tratament inuman, degradant sau torturii se cer îndeplinite o serie de condiţii privitoare la natura şi cuantumul pedepsei, acestea fiind stipulate în mod expres în acordurile şi convenţiile internaţionale, având ca obiect extrădarea.

Prima dintre aceste condiţii se referă la excluderea perspectivei de executare a pedepsei capitale în statul solicitant, iar ea a fost menţionată pentru prima dată în art.11 din Convenţia Europeană de extrădare din 1957, care prevedea, ca o condiţie esenţială a admiterii expulzării, obligaţia statului solicitant de a nu pune în executare pedeapsa capitală, în ipoteza în care legea internă prevedea acest gen de pedeapsă.

La noi în ţară, în art. 22 alin. 3 din Constituţie se stipulează în mod expres că pedeapsa cu

moartea este interzisă.

În acelaşi sens, Legea nr. 302/2004 stabileşte că este interzisă extrădarea unei persoane, dacă fapta pentru care se cere este pedepsită cu moartea de legea statului solicitant. Totuşi, este posibilă extrădarea dacă statul solicitant garantează statului român că nu va executa pedeapsa cu moartea, ci o va comuta în pedeapsa pe viaţă.

O altă condiţie este aceea că pedeapsa la care a fost condamnată persoana solicitată să nu fie susceptibilă de executare prin aplicarea unor tratamente inumane, degradante sau care să producă suferinţe fizice şi psihice în statul solicitant.

De asemeni este absolut obligatoriu ca pedeapsa ce urmează a fi executată de persoana extrădabilă să fie privativă de libertate, în absenţa acestei modalităţi neputându-se justifica arestarea provizorie sau predarea forţată, adică restrângerea unor drepturi asupra cărora organele judiciare străine nu s-au pronunţat.

Acest principiu îşi găseşte materializarea în art. 26 din Legea nr. 302/2004, în care se arată în mod expres că extrădarea este cerută şi respectiv acordată în vederea executării unei sancţiuni penale, numai dacă aceasta este de cel puţin 4 luni.

Extrădarea nu va putea fi acordată nici dacă s-a depăşit termenul de prescripţie al executării

pedepsei, acest principiu fiind înscris în Convenţia europeană de extrădare, în care se prevede cerinţa alternativă ca prescripţia să fie împlinită pentru ambele state, deci atât potrivit legislaţiei statului solicitant, cât şi a celui solicitat. Acest lucru are o importanţă deosebită pentru că dacă în statul solicitant termenul s-a împlinit, iar în statul solicitat nu s-a împlinit, nu mai există temeiul juridic al extrădării, deoarece s-au produs efectele prescripţiei.,

Principiul se regăseşte şi în art. 33 din Legea nr. 302/2004 în care se stipulează expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care prescripţia răspunderii penale sau prescripţia executării pedepsei este împlinită, fie potrivit legislaţiei române, fie a statului solicitant.

Extrădarea nu poate fi acceptată nici în ipoteza în care pedeapsa aplicată făptuitorului a fost

graţiată sau suspendată în întregime, în statul solicitant. În acest sens, în art. 35 din Legea nr.

302/2004 se arată în mod expres că actul de graţiere adoptat de statul solicitant face inoperantă cererea de extrădarea, chiar dacă celelalte condiţii sunt îndeplinite.

Dacă neîndeplinirea condiţiilor de fond conduce în mod cert la respingerea cererii de

extrădarea, absenţa unor condiţii de formă poate fi acoperită ulterior, fără ca mecanismul extrădării să se oprească.

Condiţiile de formă ale extrădării privesc existenţa şi regularitatea acesteia, actele care trebuie să însoţească cererea, concursul de cereri, modul de transmitere al documentelor, termenele în care trebuie îndeplinite, arestarea extrădatului, tranzitul şi predarea sa. Cu alte cuvinte, condiţiile de formă sunt acelea care impun formalităţile prealabile extrădării stabilind modul în care se întocmesc actele procesuale şi procedurale.

În mod logic, primele condiţii de formă privesc cererea prin care se solicită extrădarea, aceasta fiind un act prin care statul solicitant îşi manifestă dorinţa de a obţine extrădarea unei persoane şi pe baza căruia statul solicitat acordă extrădarea. Cererea de extrădarea trebuie să fie însoţită de o informare cuprinzând date despre infracţiunea pentru care se solicită, cât şi încadrarea juridică, la aceasta ataşându-se actele care justifică cererea de extrădare sau înscrisuri care certifică situaţia juridică a persoanei.

Dacă cererea priveşte o persoană urmărită, înscrisul care certifică situaţia juridică a acesteia

este copia certificată a mandatului de arestare, iar dacă cererea priveşte o persoană condamnată, înscrisul necesar este copia certificată a sentinţei de condamnare rămasă definitivă. De asemenea, actele care însoţesc cererea de extrădare trebuie să arate despre ce infracţiune este vorba, încadrarea juridică a faptei, cât şi date necesare identificării persoanei. După cum este de ştiut, lipsa plângerii prealabile în cazul anumitor infracţiuni este o cauză care înlătură răspunderea penală, iar potrivit acestui principiu, în Legea nr. 302/2004, art. 30, s-a

stipulat în mod expres că extrădarea nu se acordă în cazul în care, potrivit legislaţiei ambelor state, acţiunea penală poate fi angajată numai la plângerea prealabilă a persoanei vătămate, iar această persoană se opune extrădării. Având în vedere că extrădarea presupune predarea fizică a unei persoane către statul solicitant, este evident că în situaţia decesului autorului infracţiunii, cererea de extrădarea rămâne fără obiect.

În sfârşit, un alt impediment la admiterea cererii de extrădare este şi acela legat de amnistia faptei pentru care s-a solicitat extrădarea, şi în această situaţie cererea urmând a fi respinsă deoarece efectul amnistiei înlătură definitivi răspunderea penală.

Mandatul european de arestare

Prin Decizia-cadru nr. 2002/584/JAI/2002 din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene s-a

materializat hotărârea luată în cadrul Consiliul European de la Tampere din 15 şi 16 octombrie

1999 ca, între Statele Membre ale Uniunii Europene, să se înlocuiască procedura formală de extrădare în cazul persoanelor care se sustrag de la executarea unei pedepse privative de libertate, aplicată printr-o hotărâre de condamnare rămasă definitivă, cu o procedură de predare simplificată, respectiv, de a se accelera procedura formală de extrădare, în cazul persoanelor care se sustrag urmăririi penale şi judecăţii.

Astfel, începând cu data 1 ianuarie 2004, între statele membre ale Uniunii Europene nu se mai aplică dispoziţiile instrumentelor juridice internaţionale, multilaterale şi bilaterale privind extrădare, acestea fiind înlocuite cu dispoziţiile deciziei-cadru privind mandatul european de arestare şi procedurile de predare între statele membre.

La luarea deciziei instituirii unui mandat european de arestare, care să înlocuiască procedura formală de extrădare prevăzută în documentele internaţionale referitoare la extrădare55, s-a avut în vedere, în primul rând, obiectivul propus, ca Uniunea să devină un spaţiu al libertăţii, securităţii şi justiţiei56, care nu poate fi atins în mod optim în sistemul actual de convenţii de extrădare, care implică o procedură formală şi greoaie.

Potrivit Deciziei-cadru57, mandatul european de arestare constituie prima concretizare, în

domeniul dreptului penal, a principiului recunoaşterii reciproce pe care Consiliul European l-a

calificat drept „piatra de temelie„ a cooperării judiciare.

Potrivit art. 1 pct. (1) din Decizia-cadru, mandatul european de arestare este o hotărâre

judiciară emisă de un Stat Membru în vederea arestării şi predării de către un alt stat membru a persoanei solicitate, pentru efectuarea urmăririi penale sau executării unei sentinţe privative libertate sau a unei dispoziţii de detenţie.

Potrivit legii interne, mandatul european de arestare este o decizie judiciară prin care o autoritate judiciară competentă a unui stat membru al Uniunii Europene solicită arestarea şi predarea de către un alt stat membru a unei persoane, în scopul efectuării urmăririi penale,

55 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia privind extrădarea între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996 etc.

56 Pct. 5 din Preambulul Deciziei - cadru

57 Pct. 6 din Preambul

judecăţii sau executării unei pedepse ori a unei măsuri de siguranţă privative de libertate (art.

84).

Sub un prim aspect, observăm că legislaţia internă este mai completă deoarece prevede că mandatul european de arestare poate fi emis şi în vederea judecăţii58.

Forma şi elementele pe care trebuie să le conţină mandatatul european de arestare sunt stabilite de dispoziţiile art. 8 din Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene şi dispoziţiile art. 79 din Legea nr. 302 din 28 iunie 2004 – privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală.

Potrivit acestor prevederi legale, mandatul european de arestare trebuie să conţină următoarele informaţii:

identitatea şi cetăţenia persoanei solicitate;

denumirea, adresa, numerele de telefon şi fax şi adresa de e-mail ale autorităţii judiciare emitente (aceste elemente sunt necesare pentru a se putea verifica dacă mandatul a fost emis de către o autoritate judiciară competentă şi pentru a se înlesni comunicarea dintre cele două părţi);

indicarea existenţei unei hotărâri judecătoreşti definitive (data rămânerii definitive a hotărârii este necesară pentru a se verifica dacă nu s-a prescris executarea pedepsei), a unui mandat de executare a pedepsei, a unui mandat de arestare sau a oricărei alte hotărâri judecătoreşti executorii;

natura şi încadrarea juridică a infracţiunii;

o descriere a circumstanţelor în care a fost comisă infracţiunea, inclusiv momentul, locul şi gradul de implicarea al persoanei solicitate. Aceste elemente sunt necesare pentru a se putea stabili calificarea juridică a faptei potrivit legislaţiei statului solicitat, pentru a se verifica competenţa, pentru a se verifica termenele de prescripţie sau o eventuală aplicare a unor acte de clemenţă;

pedeapsa pronunţată, dacă hotărârea de condamnare a rămas definitivă, sau pedeapsa

prevăzută de legea statului emitent în situaţia în care predarea este solicitată în vederea efectuării urmăririi penale;

dacă este posibil, alte consecinţe ale infracţiunii.

Pentru soluţionarea cu operativitate a cauzei, apreciem că odată cu transmiterea mandatului european de arestare, autoritatea judiciară a statului solicitant trebuie să comunice informaţii de natură să confere persoanei solicitate următoarele garanţii:

în cazul în care mandatul european de arestare a fost emis în scopul executării unei pedepse aplicate în lipsă sau dacă persoana solicitată nu a fost legal citată cu privire la data şi locul şedinţei de judecată care a condus la hotărârea pronunţată în lipsă, autoritatea judiciară emitentă va da o asigurare considerată ca fiind suficientă care să garanteze persoanei care face obiectul mandatului european de arestare european că va avea posibilitatea să obţină rejudecarea cauzei în statul membru emitent, în prezenţa sa;

în cazul în care infracţiunea în baza căreia s-a emis mandatul european de arestare este

sancţionată cu pedeapsa detenţiunii pe viaţă sau cu o măsură de siguranţă privativă de libertate pe viaţă, dispoziţiile legale ale statului membru emitent să prevadă posibilitatea revizuirii

58 Art. 77 din Legea nr. 302/2004

pedepsei sau a măsurii de siguranţă aplicate ori liberarea condiţionată, după executarea a 20 ani din pedeapsă sau măsura de siguranţă aplicată, ori aplicarea unor măsuri de clemenţă;

în cazul în care persoana solicitată este cetăţean român şi predarea este solicitată în vederea

efectuării urmăririi penale sau a judecăţii şi se va pronunţa o pedeapsă privativă de libertate, garanţii cu privire la dreptul persoanei solicitate de a fi transferată în România în vederea executării pedepsei;

garanţii în privinţa existenţei reciprocităţii în privinţa extrădării propriilor cetăţeni pentru acelaşi gen de infracţiuni. În cazul în care se solicită extrădarea unui cetăţean român.

În ceea ce priveşte forma, mandatul european de arestare trebuie întocmit conform modelului din anexa la Decizia cadru nr. 2002/584/JAI din 13 iunie 2002 a Consiliului Uniunii Europene. Mandatul european de arestare transmis autorităţii competente a unui alt stat membru trebuie tradus în limba oficială sau în limbile oficiale ale statului de executare sau în una sau mai multe limbi oficiale ale Instituţiilor Comunităţilor Europene, conform declaraţiei pe care statul de executare a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene.

Conform declaraţiei pe care România a depus-o la Secretariatul General al Consiliului Uniunii Europene şi art. 86 alin. 4 din Legea nr. 302/2004, mandatul european de arestare transmis spre executare autorităţilor române trebuie tradus în limba română sau în una din limbile engleză sau franceză.

Sarcina de lucru 1

Arată modul în care se aplică legea penală în spaţiu în cazul infracțiunilor continue, continuate și de obicei.

Lucrare de verificare

Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele aspecte:

Delimitarea principiului realităţii de principiul universalităţii; Raportul dintre retroactivitate şi ultraactivitatea legii penale;

Consecinţele aplicării legii penale mai favorabile asupra faptelor definitiv judecate.

N.B.: Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin platforma e-learning.

1 Art. 187 NCP Pedeapsă prevăzută de lege:

1 Publicată în M.Of. nr. 349/13.05.2014

1 Publicată în M.Of. nr. 471/26.06.2014

1 Publicată în M.Of. nr. 473/27.06.2014

1 Publicată în M.Of. nr. 505/08.07.2014

1 Publicată în M.Of. nr. 525/15.07.2014

1 Publicată în M.Of. nr. 546/23.07.2014

1 Art. 3201 C. proc.pen. 1969 - Judecata în cazul recunoaşterii vinovăţiei:

baza probelor administrate în faza de urmărire penală.

(3) La termenul de judecată, instanţa întreabă pe inculpat dacă solicită ca judecata să aibă loc în baza

probelor administrate în faza de urmărire penală, pe care le cunoaşte şi le însuşeşte, procedează la audierea acestuia şi apoi acordă cuvântul procurorului şi celorlalte părţi.

(5) Dacă pentru soluţionarea acţiunii civile se impune administrarea de probe în faţa instanţei, se va

dispune disjungerea acesteia.

(6) În caz de soluţionare a cauzei prin aplicarea alin. 1, dispoziţiile art. 334 şi 340-344 se aplică în mod corespunzător.

(7) Instanţa va pronunţa condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime a limitelor

de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei închisorii, şi de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii. Dispoziţiile alin. 1-6 nu se aplică în cazul în care acţiunea penală vizează o infracţiune care se pedepseşte cu detenţiune pe viaţă.

(8) În caz de respingere a cererii, instanţa continuă judecarea cauzei potrivit procedurii de drept comun.

1 Legea nr. 17/1990 privind regimul juridic al apelor maritime interioare, al mării teritoriale, al zonei contigue şi al zonei economice exclusive ale României, republicată în M.Of. nr. 252/08.04.2014

1 Termenul ubicuitate derivă din adverbul latin ubique = pretutindeni.

1 Convenţia asupra privilegiilor şi imunităților ONU, ratificată de România prin Decretul nr. 201/1956.

1 Acordul de înfiinţare al Băncii Europene pentru Reconstrucţie şi Dezvoltare, ratificat de România prin

Legea nr. 24/1990

1 Acordul între Guvernul României şi Programul Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare privind privilegiile şi

imunitatea, M. Of. nr. 81/1991

1 Legea nr. 115/1999, publicată în M. Of. nr. 300/28 iunie 1999, a fost republicată în M. Of. nr.

334/20.05.2002, cu ultimele modificări și completări

1 C.I.P.C. a fost reorganizată în 1946, iar din 1956 a devenit Organizaţia Internaţională de Poliție

Criminală (O.I.P.C), cu denumirea cunoscută de Interpol.

1 Republicată în M.Of. nr. 377/31.05.2011, modificată și completată prin Lege nr. 300/2013 pentru modificarea şi completarea Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie

penală, publicată în M. Of. nr. 772/14.12.2013

1 De pildă, art. 2 din Convenţia europeană asupra transferării persoanelor condamnate: “Părţile se angajează sa își acorde reciproc, în condițiile prevăzute prin prezenta convenție, cooperarea cea mai larg posibilă în materia transferării persoanelor condamnate.”

1 Art. 1 din Convenția europeană de extrădare: “Părțile contractante se angajează să își predea reciproc potrivit regulilor şi sub condiții determinate prin articolele următoare, persoanele care sunt urmărite

pentru o infracţiune sau căutate în vederea executării unei pedepse sau a unei măsuri de siguranță de către autorităţile judiciare ale părții solicitante”.

1 Convenţia europeană de extrădare, încheiată la Paris la 13 decembrie 1957, Convenţia europeană pentru reprimarea terorismului, încheiată la Strasbourg la 27 ianuarie 1997, Convenţia pentru simplificarea procedurii de extrădare între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 10 martie 1995, Convenţia

privind extrădarea între Statele Membre ale Uniunii Europene, adoptată la 27 septembrie 1996 etc.

1 Pct. 5 din Preambulul Deciziei - cadru

1 Pct. 6 din Preambul

1 Art. 77 din Legea nr. 302/2004

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE

COMPLETUL PENTRU DEZLEGAREA UNOR CHESTIUNI DE DREPT ÎN MATERIE PENALĂ

Decizie nr. 21/2014

din 06/11/2014

Publicat in Monitorul Oficial, Partea I nr. 829 din 13/11/2014

(……..)

ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE În numele legii

D E C I D E:

Admite sesizarea formulată de Curtea de Apel Târgu Mureş - Secţia penală şi pentru cauze cu minori şi de familie, în Dosarul nr. 7.269/320/2011 prin care se solicită pronunţarea unei hotărâri prealabile pentru dezlegarea de principiu a problemei de drept în sensul dacă "art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretat că legea penală mai favorabilă este aplicabilă, în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014, care nu au fost încă judecate definitiv şi faţă de care s-a împlinit prescripţia răspunderii penale până la data de 20 mai 2014 în interpretarea dată prin Decizia nr. 2/2014 a înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, însă faţă de care prescripţia răspunderii penale nu este împlinită, în interpretarea dată aceluiaşi text legal prin decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale".

Stabileşte că dispoziţiile art. 5 alin. 1 din Codul penal trebuie interpretate, inclusiv în materia prescripţiei răspunderii penale, în sensul că legea penală mai favorabilă este aplicabilă în cazul infracţiunilor săvârşite anterior datei de 1 februarie 2014 care nu au fost încă judecate definitiv, în conformitate cu Decizia nr. 265/2014 a Curţii Constituţionale.

Obligatorie de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea I, potrivit art. 477 alin. 3 din Codul de procedură penală.

Pronunţată în şedinţă publică, astăzi, 6 octombrie 2014.

III. INFRACŢIUNEA ÎN NOUL COD PENAL

3.1. Noţiunea de infracţiune

Infracţiunea ca noţiune juridică. Conceptul de infracţiune

În accepţiunea cea mai generală a termenului, infracţiunea este o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, interzis de lege sub o sancţiune specifică, represivă, care este pedeapsa. Această interzicere este tocmai modalitatea specifică de realizare a reglementării juridico-penale a relaţiilor de apărare socială.

Infracţiunea este o faptă contrară regulilor de conduită, generatoare de conflict social, care atrage aplicarea sancţiunii prevăzute pentru săvârşirea ei. Însuşi termenul „infracţiune" are înţeles de faptă prin care se înfrânge o regulă de conduită cu caracter imperativ.

La stabilirea faptelor care urmează să fie interzise, legiuitorul observă faptele periculoase

pentru valorile sociale esenţiale ale societăţii şi le interzice sub sancţiuni specifice pentru a preveni săvârşirea lor în viitor.

Prin interzicerea acestor fapte se arată membrilor societăţii, într-o formă specifică de exprimare, care anume trebuie să fie conduita lor faţă de anumite valori sociale, ce acţiuni le sunt interzise sau, dimpotrivă, le sunt ordonate, în vederea apărării valorilor sociale respective. Indicarea conduitei socialmente necesară are loc deci nu prin prescrierea directă a acestei conduite, ci în mod indirect, prin descrierea şi interzicerea conduitei contrare celei dorite, aceasta tehnică legislativă fiind considerată ca cea mai explicită şi mai sugestivă forma de reglementare juridică penală a conduitei membrilor societăţii.

Premisele existenței infracţiunii

Din analiza conceptului infracţiunii rezultă că pentru existenţa acesteia trebuie să preexiste trei date ale realităţii, care constituie tot atâtea premise obligatorii pentru existenţa ei şi anume:

o normă incriminatoare care interzice, sub sancţiune penală, o anumită acţiune sau omisiune;

o faptă concretă, de felul acelora avute în vedere de legiuitor la elaborarea normei incrimi- natoare respective;

trăsăturile caracteristice ale faptei incriminate.

Prezenţa, acestor premise permite calificarea unei fapte concrete ca infracţiune şi încadrarea ei în textul de lege, care o prevede şi o sancţionează.

Infracţiunea ca fenomen

Conceptul de infracţiune are drept corespondent în realitatea obiectivă un fenomen complex - fenomenul infracţiunii, care îmbracă aspectele de a fi: material – pentru că este o manifestare de energie fizică, un act de conduită exterioară, susceptibil să producă modificări în lumea obiectivă; uman — pentru că este un act de conduită umană, conştientă, expresie a personalităţii făptuitorului; social - pentru că este vătămătoare sau periculoasă pentru o valoare socială, fiind generatoare, de asemenea, de relaţii sociale de conflict între făptuitor şi persoana vătămată, precum şi între făptuitor şi societate; moral-politic - pentru că exprimă atitudinea moral-politică a făptuitorului faţă de valorile sociale şi faţă de ordinea de drept; juridic - pentru că reprezintă o încălcare a unei norme juridice penale.

Ea generează un raport juridic penal de conflict, cu un conţinut specific.

In afara ştiinţelor de drept penale - incluzând aici ştiinţa dreptului penal, criminalistica, criminologia şi ştiinţa penitenciară - examinarea fenomenului criminal a pus în evidenţă, în decursul timpului, doua concepţii diferite asupra înţelegerii fenomenului criminal: una strict

juridică, formală, de inspiraţie beccariană, alta realistă, neformală, de inspiraţie pozitivistă, prima evoluând cu precădere în direcţia ştiinţelor penale normative, cealaltă în direcţia politicilor penale, a criminologiei şi a ştiinţelor executivului penal.

Privită ca atare, instituţia infracţiunii constă într-o grupare de norme penale generale, care reglementează aspectele comune tuturor infracţiunilor şi anume condiţiile de existenţă a infracţiunii ca fenomen juridic privit nu în special, adică nu din perspectiva diferitelor infracţiuni (furt, omor, înşelăciune, fals etc.), ci în general, sub aspectul condiţiilor de existenţă şi al trăsăturilor caracteristice comune tuturor infracţiunilor prevăzute în legislaţia penală.

Dintre cele trei instituţii fundamentale ale dreptului penal: infracţiunea, răspunderea penală şi sancţiunile de drept penal, instituţia infracţiunii este cea mai importantă, ea constituind „piatra de temelie" a oricărui sistem de drept penal.

Potrivit concepţiei formal – juridice, infracţiunea este înţeleasă ca o abstracţiune şi entitate juridică, fizionomia ei fiind configurată în strânsă dependenţă de cadrul normativ penal în vigoare.

Ca atare, infracţiunea nefiind altceva decât fapta prevăzută şi pedepsită de legea penală, ştiinţa dreptului penal are menirea de a aborda fenomenul criminal numai din unghiul şi limitele incriminării şi sancţionării sale, subordonându-şi preocupările unui legalism sever, singurul de natură a asigura o protecţie juridică eficientă individului contra unor posibile abuzuri ale autorităţilor executive sau judecătoreşti.

Concepţia realistă se caracterizează printr-o viziune de tip realist, înţelegând fenomenul criminal ca o realitate umană îndreptată contra unei realităţi sociale. În această concepţie, accentul principal cade pe ideea că infracţiunea tulbură sau riscă să tulbure ordinea socială, indiferent dacă actul criminal atentează la valorile publice propriu-zise sau la valorile care constituie, în ansamblu sau în parte, valorile umane integrate în ordinea socială.

În consecinţă, dacă din punct de vedere juridic, fenomenul criminal reclamă represiunea şi

reparaţia, din punct de vedere social, acelaşi fenomen reclamă măsuri de natură a împiedica repetarea infracţiunii fie prin eliminarea infractorului, fie printr-un tratament adecvat de resocializare şi reeducare a acestuia sau a celor care exprimă o stare de pericol social. Concepţia realista este interesată în primul rând, de apărarea socială nu împotriva actelor, ci împotriva acelor care prin actele sau potenţialul lor de pericol social se comportă ori se pot comporta ca inamici ai societăţii. În această finalitate, nu mai convine judecarea actului antisocial în abstracţiunea sa juridică şi rezultatul său concret, ci în considerarea realităţii umane a celui ce l-a comis sau care este predispus să-l comită.

Dacă însă, în cadrul concepţiei formal juridice, considerarea autorului nu interesează decât la soluţionarea problemei responsabilităţii penale - fiind socotiţi responsabili toţi infractorii care au acţionat cu discernământ - în cadrul concepţiei realiste, personalitatea infractorului domină toate analizele, este centrul fenomenului criminal, infractorul fiind înfăţişat nu numai în manifestările sale exterioare şi a tulburării sociale pe care o creează, dar, de asemenea, şi mai ales în chiar cauzele realizării sale, în etiologia exprimării criminale.

Din acest punct de vedere, concepţia realistă impune mai întâi investigarea individului criminal

ca fiinţă concretă, sub aspectul unor posibile tare congenitale, infirmităţi, dificultăţi psihice de integrare a temperamentului, a stării sale mentale, a bolilor şi tulburărilor organice, precum şi a motivelor reale care l-ar fi putut împinge să comită actul criminal etc.

Definiţia noţiunii de infracţiune

Potrivit art. 15 alin. 1 NCP: ,, Infracţiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu

vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o”.

Definiția infracțiunii a fost modificată în noul Cod penal. Astfel, trăsăturile esențiale ale infracțiunii sunt: tipicitatea (prevederea în legea penală), antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea (fapta să fie imputabilă). (Udroiu, 2014)

Legiuitorul român din 1969 definea infracţiunea prin dispoziţia înscrisă în art. 17 alin.1, în sensul că ”este fapta care prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţie şi prevăzută de legea penală”. Noua definiție a infracțiunii abandonează ideea că infracțiunea ar fi fapta care prezintă pericol social, dat fiind că incriminarea faptei de către legiuitor este consecința aprecierii existenței periculozității sociale a acesteia. În doctrină au existat opinii în sensul de a se renunța la pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, însă alte opinii sunt consecvente ideii de analiză distinctă a pericolului social concret al faptei față de pericolul social abstract. Faptul că pericolul social al faptei nu mai apare menționat în conținutul definiției legale a infracțiunii nu înseamnă că el nu este o caracteristică intrinsecă a acesteia, altfel nu s-ar explica limitele

diferite ale pedepselor prevăzute de lege pentru diferite infracțiuni. (V. Pașca, apud Voicu,

2014)

Cadrul reglementărilor

Infracţiunea, instituţie fundamentală a dreptului penal, concentrează în jurul său toate reglementările din legea penală. De aici, necesitatea resimţită de legiuitor de a defini de la început trăsăturile esenţiale ale infracţiunii, pentru a asigura o orientare generală şi principală, absolut necesară pentru înţelegerea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor din partea generală şi specială a noului Cod penal.

Principalele probleme ale infracţiunii sunt reglementate prin noul Cod penal, în partea

generală. Codul penal actual a alocat ,,Infracţiunii” întreg Titlul II al Părţii generale (art.15-52), sistematizat pe mai multe capitole:

Capitolul I - Dispoziţii generale (art. 15 - 17) Capitolul II - Cauzele justificative (art. 18 - 22)

Capitolul III - Cauzele de neimputabilitate (art. 23 - 31) Capitolul IV - Tentativa (art. 32 - 34)

Capitolul V - Unitatea şi pluralitatea de infracţiuni (art. 35 - 45) Capitolul VI - Autorul şi participanţii (art. 46 - 52)

Aceste reglementări au o importanţă deosebită. Ele stabilesc trăsăturile generale şi comune ale faptelor prevăzute de legea penală, condiţiile în care acestea sunt periculoase şi atrag răspunderea penală a făptuitorilor, oricare ar fi infracţiunea concretă săvârşită.

Sarcina de lucru 1

Precizează sensurile conceptului de infracţiune.

3.2. Trăsăturile esenţiale ale infracţiunii

Conform prevederilor din art. 15 alin. 1 NCP, o faptă devine infracţiune numai dacă întruneşte anumite trăsături, numai dacă are anumite caracteristici şi anume: tipicitatea (prevederea în legea penală), antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)] și imputabilitatea (fapta să fie imputabilă). Aceste trăsături sunt comune tuturor infracţiunilor.

Adoptarea unei asemenea reglementări a noţiunii generale de infracţiune este importantă, din

trei motive:

cu ajutorul acestei noţiuni generale se poate uşor cunoaşte şi caracteriza câmpul faptelor considerate infracţiuni şi în acelaşi timp, se poate delimita şi separa uşor câmpul infracţiunilor de câmpul faptelor considerate contravenţii sau delicte civile;

toate celelalte dispoziţii privind infracţiunile, în parte, sunt subordonate acestei dispoziţii privind noţiunea generală de infracţiune, întrucât toate infracţiunile speciale trebuie să corespundă criteriilor şi trăsăturilor privind noţiunea generală de infracţiune;

această definiţie a infracţiunii este o reglementare juridică, în sensul că ea are un caracter normativ şi cuprinde o regulă de drept care este obligatorie atât pentru judecător, cât şi pentru destinatarul legii.

Existenţa unei fapte

Din definiţia noţiunii de infracţiune rezultă că infracţiunea este în primul rând o faptă a omului, un act de conduită exterioară a acestuia, având o existenţă materială, obiectivă. Cerinţa existenţei unei fapte periculoase are o semnificaţie politico-penală specifică. Numai actele de conduită exterioară ale persoanei pot constitui infracţiuni, nu şi procesele psihice care au loc în forul interior al acesteia. Simplul gând - nuda cogitatio - nu poate constitui infracţiune, nefiind faptă. Cât timp nu s-a trecut la pregătirea sau executarea acţiunii nu poate fi vorba de infracţiune.

Fapta presupune o manifestare a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale, o intervenţie a acestuia

împotriva valorilor sociale ocrotite de lege, de natură a leza integritatea sau de a le pune în

pericol.

Dreptul, în general, ca şi dreptul penal, în special, este menit să reglementeze relaţii sociale, respectiv fapte între oameni. Reglementând relaţiile între oameni, dreptul prescrie drepturi şi obligaţii care nu pot reveni decât oamenilor. În caz de nerespectare a acestor drepturi şi obligaţii, legea prevede aplicarea de sancţiuni, care, de asemenea, nu pot reveni decât oamenilor.

Fiind o faptă a omului, din sfera infracţiunii sunt excluse fenomenele naturii şi reacţiile animalelor, afară de cazul când omul se serveşte, în săvârşirea faptelor sale, de forţe ale naturii sau de animale.

Fapta poate consta într-o acţiune sau într-o inacţiune şi reprezintă exteriorizarea unor procese psihice caracteristice activităţii conştiente a omului ce poate produce anumite urmări reale. Acţiunea reprezintă o formă de manifestare a faptei, o conduită pozitivă din partea făptuitorului prin care acesta îşi mobilizează întreaga energie pentru a face ceva, pentru a

produce o modificare în realitatea care îl înconjoară. Inacţiunea constă într-o comportare

negativă, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege.

Acţiunea/inacţiunea devine cauza unor schimbări în lumea exterioară ca: distrugerea unui bun,

moartea unui om, tulburarea bunului mers al unei instituţii etc.

Infracţiunea fiind o faptă (acţiune/inacţiune şi urmarea ei), înseamnă că fapta are o existenţă obiectivă, reală, care este perceptibilă şi constatabilă. Dacă infracţiunea este o faptă reală şi obiectivă, aceasta înseamnă că acolo unde nu este o faptă, acolo unde nu este acţiune/inacţiune şi o urmare, nu este nici infracţiune.

Infracţiunea fiind o faptă a omului, fiinţă conştientă şi cu voinţă, rezultă că infracţiunea este o faptă efectuată cu o anumită atitudine psihică, anume cu conştiinţă şi voinţă. Infracţiunea, sub acest aspect, este pregătită şi dictată de conştiinţa omului (intenţie) şi este declanşată de voinţa omului.

Poate fi considerată infracţiune numai acea faptă a omului care este precedată şi însoţită de o anumită conştiinţă şi voinţă, mai exact, de intenţie sau culpă.

Simpla manifestare exterioară, simpla mişcare mecanică a omului, mişcare care nu are corespondent în voinţa şi conştiinţa acestuia, nu este propriu-zis o faptă a omului, nu îi aparţine şi, în acest sens, nu poate fi considerată infracţiune.

În momentul în care planurile ilicite ale unei persoane s-au concretizat în acţiuni sau inacţiuni susceptibile să producă urmări socialmente periculoase, se poate vorbi de existenţa unei fapte periculoase în sensul legii penale.

Legea penală reglementează momentul când manifestările exterioare încep să constituie pericol social. În legislaţia noastră penală, regula este că numai actele de executare a infracţiunii sunt pedepsibile. În mod excepţional, se consideră acte de executare şi unele acte de pregătire a infracţiunii (spre exemplu, producerea sau procurarea mijloacelor ori instrumentelor, precum şi luarea de măsuri în vederea comiterii unor infracţiuni contra securităţii naţionale - art. 412 alin. 2 NCP), însă numai la un număr foarte redus de fapte.

Tipicitatea (prevederea în legea penală)

Tipicitatea, prevăzută de art. 15 alin. 1 NCP drept prima trăsătură esențială a infracțiunii, rezultă din principiul legalității incriminării și presupune corespondența dintre fapta concretă săvârșită, direct sau indirect, de o persoană și elementele de natură obiectivă și subiectivă stabilite de legiuitor în modelul abstract (tip) prevăzut de norma de incriminare. (Udroiu, 2014) Prin urmare, tipicitatea sau prevederea faptei în legea penală presupune cerința ca fapta săvârșită să corespundă întocmai descrierii pe care legiuitorul o face în norma de incriminare. Unii autori (Fl. Streteanu, M.A.Hotca) afirmă că această corespondență se realizează atât în planul elementelor de factură obiectivă (acțiune, urmare, calitatea subiectului activ sau pasiv etc.), cât și al elementelor de natură subiectivă (forma de vinovăție), alți autori apreciază, fiind enumerată ca o trăsătură esențială, deosebită de vinovăție, că tipicitatea nu poate să se refere decât la concordanța elementelor obiective ale faptei cu cele ale conținutului incriminării (G. Antoniu). (Voicu, 2014)

Antijuridicitatea [fapta să fie nejustificată (ilicită)]

Caracterul nejustificat sau antijuridic al faptei exprimă o contradicție între acțiunea realizată de autor și exigențele ordinii juridice. (Fl. Streteanu) Astfel, s-a arătat că este posibil ca o faptă,

deși este prevăzută de legea penală, să fie licită, întrucât săvârșirea infracțiunii este permisă de lege. În acest sens, a fost oferit exemplul uciderii unei persoane în legitimă apărare. Corelativ acestei modificări, legiuitorul a prevăzut în Titlul II, Capitolul al II-lea, cauzele justificative. (Udroiu, 2014)

Caracterul nejustificat (antijuridicitatea) presupune că fapta prevăzută de legea penală nu este permisă de ordinea juridică. Există posibilitatea ca o faptă prevăzută de legea penală, în anumite împrejurări, să fie permisă. Corespunzător deci acestei trăsături, art. 18-22 NCP

reglementează patru cauze justificative: legitima apărare, starea de necesitate, exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligații, consimțământul persoanei vătămate. (Voicu, 2014)

Imputabilitatea (fapta să fie imputabilă)

Pentru a se reține caracterul imputabil al faptei este necesar ca făptuitorul să fi avut reprezentarea consecințelor acțiunilor sau inacțiunilor sale, să fi avut posibilitatea de a acționa în conformitate cu cerințele legale și să fi avut reprezentarea caracterului penal al faptei. Drept consecință a acestei modificări, legiuitorul a prevăzut cauzele de neimputabilitate în cadrul Titlului II, Capitolul al III-lea noul Cod penal – partea generală. (Udroiu, 2014)

Imputabilitatea presupune vinovăția, de aceea, în forma proiectului noului cod, nu era dublată de prevederea ca trăsătură a infracțiunii și a vinovăției. În Expunerea de motive a noului Cod penal, se arăta că prevederea imputabilității în conținutul definiției infracțiunii ca o caracteristică a acesteia reprezintă o dorință a deplasării ,,abordării vinovăției ca trăsătură generală a infracțiunii, dinspre teoria psihologică înspre teoria normativă”. Corespunzător acestei trăsături, art. 24-31 NCP prevăd 8 cauze de neimputabilitate: constrângerea fizică, constrângerea morală, excesul neimputabil, minoritatea făptuitorului, iresponsabilitatea, intoxicația, eroarea și, respectiv, cazul fortuit.(Voicu, 2014)

Sarcina de lucru 2

Prezintă, argumentat, conținutul trăsăturilor esențiale ale infracțiunii.

3.3. Vinovăţia penală

Noţiune. Factori caracterizanţi

Potrivit art. 16 NCP: ,, (1) Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de

vinovăţie cerută de legea penală.

(2) Vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită. (3) Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui.

(4) Fapta este săvârşită din culpă, când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

(5) Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau inacţiune intenţionată

produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.

(6) Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres”.

Pentru existenţa infracţiunii nu este suficientă săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, chiar dacă această faptă este imputabilă persoanei care a săvârşit-o, ci este necesar ca fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Aceasta presupune ca fapta să fie rezultatul unei anumite atitudini psihice a subiectului în ceea ce priveşte voinţa de a săvârşi acea faptă şi a urmărilor acesteia. Vinovăţia priveşte aspectul subiectiv al infracţiunii şi cuprinde atitudinea psihică a făptuitorului faţă de fapta săvârşită şi de urmările acesteia. Într-adevăr, infracţiunea, ca orice act de conduită a omului, are nu numai o latură materială - fizică, dar şi o latură internă-psihică, alcătuită din totalitatea fenomenelor şi proceselor psihice care preced şi însoţesc realizarea actului de conduită.

Vinovăţia prezintă forme şi modalităţi variate, astfel încât elementul moral al infracţiunii relevă

o înfăţişare şi o problematică complexă.

Pentru latura subiectivă a actului de conduită a omului este caracterizantă şi, totodată, determinantă acţiunea a doi factori inerenţi vieţii psihice a persoanei: conştiinţa - factorul intelectiv şi voinţa - factorul volitiv. Prezenţa acestor doi factori şi specificul acţiunilor ce generează realizarea actului de conduită socialmente periculos sunt determinante pentru existenţa vinovăţiei.

Conştiinţa sau factorul intelectiv

Este facultatea psihică prin care persoana devine conştientă de faptele sale, de rezultatul acestora, de modul în care acestea ar putea fi săvârşite, de mijloacele necesare, de acţiunea sau inacţiunea pe care ar urma să o îndeplinească în acest scop. În conştiinţă apare deci ideea săvârşirii faptei, se cântăresc argumentele în favoarea şi împotriva acţiunii şi se iau, în cele din urmă, decizii de săvârşire sau de abţinere de la săvârşirea faptei antisociale.

După terminarea procesului decizional, se trece la manifestarea de voinţă, care constă în concentrarea energiei în vederea realizării actului de conduită. Factorul intelectiv şi factorul volitiv se interferează şi se presupun unul pe celălalt.

Manifestarea de voinţă presupune reprezentarea faptei, a urmărilor şi a procesului cauzal de determinare a acestor urmări.

Desfăşurarea procesului volitiv poate influenţa, la rândul său, asupra reprezentării faptei şi a consecinţelor acesteia, putând determina chiar o revenire asupra deciziei. Se poate afirma însă că factorul intelectiv are rol hotărâtor în reglarea activităţii omului, inclusiv a activităţii infracţio- nale.

Prezenţa factorului intelectiv înseamnă existenţa vinovăţiei, adică a imputaţiei psihice, pe când

factorul volitiv dovedeşte numai că fapta aparţine făptuitorului (imputaţia de fapt); factorul intelectiv dezvăluie atitudinea conştiinţei făptuitorului faţă de fapta şi urmările ei, arată dacă subiectul este vinovat sau nu.

Voinţa sau factorul volitiv

Voinţa este facultatea psihică prin care sunt mobilizate şi orientate conştient energiile fizice ale omului în vederea înfăptuirii actului de conduita exterioară. Voinţa de a săvârşi fapta este determinată numai după reprezentarea în conştiinţa făptuitorului a urmărilor faptei.

Voinţa de a săvârşi actul de conduită face ca acesta să fie atribuit, să aparţină, să fie imputabil persoanei care l-a săvârşit. Dacă fapta nu este voită de persoana care a săvârşit-o, în sensul că aceasta a acţionat nu în mod liber ci sub imperiul unei forţe străine, sub presiunea unei constrângeri, nu poate exista vinovăţie.

Pentru existenţa vinovăţiei nu este suficient să existe voinţa de a săvârşi fapta, ci mai este necesar ca această voinţă să fie liber determinată. Acest lucru presupune capacitatea psihofizică a persoanei de a se autodetermina şi de a fi stăpână pe actele sale şi totodată lipsa oricărei constrângeri din afară.

Voinţa de săvârşire a actului de conduită este o condiţie esenţială pentru existenţa vinovăţiei ca

trăsătură a infracţiunii. Ea există nu numai atunci când fapta are forma acţiunii, ci şi în cazul inacţiunii. Voinţa de a adopta o conduită omisivă constă în voinţa de a efectua actul de conduită contrar legii, fie ignorând obligaţia legală, fie nefăcând tot ce trebuia pentru cunoaşterea caracterului ilicit al actului săvârşit şi deci pentru respectarea legii.

Majoritatea oamenilor dispun de capacitatea psihică de a se autodetermina şi de a fi stăpâni pe faptele lor. De aceea, voinţa de a săvârşi actul socialmente periculos este prezumată până la proba contrară.

Definiţia vinovăţiei

Pornind de la existenţa şi acţiunea celor doi factori subiectivi, vinovăţia este definită ca atitudinea psihică a persoanei care, săvârşind cu voinţă neconstrânsă, o faptă prevăzută de legea penală, nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit-o, a avut, în momentul executării, reprezentarea faptei şi a urmărilor socialmente periculoase ale acesteia sau, deşi nu a avut reprezentarea faptei şi a urmărilor, a avut posibilitatea reală, subiectivă a acestei reprezentări.

Caracteristic vinovăţiei este preponderenţa factorului intelectiv asupra factorului volitiv,

conştiinţa răsfrângându-se, prin intermediul voinţei, asupra faptei şi asupra urmărilor acesteia. Reprezentarea efectivă sau cel puţin existenţa posibilităţii acestei reprezentări a urmărilor faptei este elementul determinant pentru existenţa vinovăţiei şi a formelor acesteia.

Vinovăţia nu se reduce însă la o simplă reprezentare sau posibilitate a reprezentării faptei şi urmărilor. Ea reflectă atitudinea subiectului faţă de valorile sociale pe care le încalcă, conştiinţa clară sau mai puţin clară a necesităţii respectării acestor valori, ţinuta morală a subiectului infracţiunii. De aceea cunoaşterea voinţei este necesară nu numai pentru stabilirea existenţei infracţiunii, dar şi pentru cunoaşterea personalităţii infractorului şi a necesităţii reeducării lui.

În noul Cod penal (art. 16), conceptul de vinovăție a fost definit mai cuprinzător, introducându- se în dispoziția de la alin. 1, cu caracter de noutate față de Codul penal anterior, precizarea că fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de vinovăție, cerută de legea penală. Această mențiune are ca scop sublinierea importanței elementului subiectiv în structura infracțiunii și, totodată, reliefarea faptului că formele vinovăției țin de structura internă a infracțiunii, iar nu de imputabilitate (M.A.Hotcă, apud Voicu, 2014)

Formele vinovăţiei

Ca trăsătură esenţială a infracţiunii, vinovăţia se prezintă sub două forme tipice: intenţia şi culpa. La aceste două forme se mai adaugă şi o formă mixtă, denumită praeterintenţie sau intenţie depăşită. Din definiţia vinovăţiei rezultă că aceasta este susceptibilă de forme şi modalităţi diferite. Aceste conformaţii specifice ale vinovăţiei sunt determinate de variaţiile factorului intelectiv, în raport cu caracterul şi conţinutul reprezentărilor subiectului, cu întinderea şi intensitatea prevederii de către acesta a urmărilor socialmente periculoase ale faptei sale.

Spre deosebire de factorul volitiv, care nu este susceptibil de variaţii deoarece voinţa există sau

nu există, factorul intelectiv întotdeauna variaţii, deoarece prevederea sau reprezentarea poate cunoaşte grade şi intensităţi diferite. Este posibil ca în momentul săvârşirii faptei subiectul să îşi reprezinte clar rezultatul acesteia, să şi-l reprezinte greşit sau să nu şi-l reprezinte deloc, deşi avea posibilitatea şi îndatorirea să şi-l reprezinte, în condiţiile în care a acţionat.

În raport cu aceste variaţii, vinovăţia îmbracă forma intenţiei, atunci când persoana a avut reprezentarea corectă a rezultatului faptei sale, forma culpei, atunci când şi-a reprezentat greşit sau nu şi-a reprezentat deloc acest rezultat și forma mixtă a praeterintenției, atunci când fapta intenționată produce un rezultat mai grav, pe care făptuitorul şi l-a reprezentat greşit sau nu şi

l-a reprezentat deloc și care îi este imputabil pe baza culpei.

Această concepţie este însuşită de legiuitor care prevede în dispoziţia art. 16 alin. 2 NCP că vinovăţie există când fapta este comisă cu intenţie, din culpă sau cu intenţie depăşită.. La rândul lor, cele două forme ale vinovăţiei sunt susceptibile, fiecare în parte, de modalităţile diferite în raport cu atitudinea făptuitorului faţă de producerea rezultatului socialmente periculos. Aceste modalităţi depind întotdeauna de situaţia de fapt şi de aceea ele nu condiţionează existenţa vinovăţiei.

Vinovăţia nu se poate prezenta, în săvârşirea unei infracţiuni, decât în una din aceste forme. De

aceea, printre condiţiile de existenţă a fiecărei infracţiuni se include în mod obligatoriu vinovăţia sub una din formele ei, intenţia, culpa, intenţia depăşită. Sunt infracţiuni ce se săvârşesc cu intenţie depăşită sau praeterintenție, care reprezintă o îmbinare, într-un mod specific, a celorlalte două forme de vinovăţie.

Intenţia

Intenţia este o formă de vinovăţie şi este definită în art. 16 alin. 3 NCP, potrivit căruia:

,,Fapta este săvârşită cu intenţie când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte;

b) prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui”. Proba reprezentării rezultatului se face analizându-se modul şi împrejurările în care a acţionat făptuitorul, ţinându-se seama de experienţa sa de viaţă. Dacă făptuitorul nu a avut reprezentarea rezultatului faptei sale datorită unei erori de fapt sau unei întâmplări imprevizibile (caz fortuit), nu există intenţie, ci eventual culpă.

Se consideră că în cadrul voinţei criminale trebuie analizate, în primul rând motivele care au

determinat luarea hotărârii infracţionale, cercetându-se dacă sub aspectul acestora se relevă sau nu poziţia antisocială a făptuitorului, întrucât un fapt nu poate deveni pedepsibil decât dacă a fost voit într-un scop contrar ordinii publice.

Potrivit dispoziţiei înscrisă în art. 16 alin. 3 NCP, legislaţia noastră consacră două modalităţi normative ale intenţiei, prevăzând că fapta este săvârşită cu intenţie nu numai atunci când infractorul prevede rezultatul faptei, urmărind producerea lui, dar şi atunci când, prevăzând rezultatul faptei, nu-l urmăreşte, dar acceptă posibilitatea producerii sale.

Astfel, de exemplu, Codul penal elveţian defineşte intenţia în art. 18 pct. 2, care prevede:

”Comite cu intenţie o crimă sau un delict acela care a acţionat cu conştiinţă şi voinţă”.

Într-o asemenea reglementare poate fi inclusă şi modalitatea intenţiei indirecte, în care regăsim atât conştiinţa, cât şi voinţa actului infracţional, chiar dacă făptuitorul nu urmăreşte, ci numai acceptă producerea rezultatului.

Intenţia prezintă două modalităţi, în funcţie de atitudinea făptuitorului faţă de producerea

rezultatului socialmente periculos : intenţia directă (dol direct) şi intenţia indirectă (dol

eventual).

Intenţia directă (dol direct) se caracterizează prin aceea că infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte (art. 16 alin. 3 lit. a NCP).

Există această modalitate a intenţiei atunci când făptuitorul îşi reprezintă acţiunea sau inacţiunea sa, modul de înfăptuire, rezultatul socialmente periculos la care conduce fapta şi în aceste condiţii el urmăreşte producerea acelui rezultat. Constatarea că făptuitorul a voit fapta şi că a prevăzut rezultatul periculos al acesteia reprezintă dovada că el a urmărit producerea

acelui rezultat. Intenţia directă prezintă astfel două componente: prevederea rezultatului şi urmărirea producerii sale.

Desigur, prevederea rezultatului nu este posibilă fără o reprezentare anterioară trecerii la acţiune, a întregii conduite antisociale şi a prevederii consecinţelor sale. Ea presupune, de asemenea, o implicare conştientă în procesul deliberării şi alegerii opţiunii criminale în baza unei motivaţii anterioare, pentru luarea unei decizii şi în trecerea conştientă la săvârşirea unei fapte penale, infractorul reprezentându-şi întreaga desfăşurare a acţiunii sau inacţiunii sale şi a urmărilor acesteia, atât sub raport fizic, material, cât şi sub raport social, penal.

Reprezentarea şi prevederea dau, prin urmare, fenomenului de intenţie semnificaţia esenţială

de înţelegere şi asumare morală a faptei penale. Urmărirea rezultatului pune în evidenţă în mod separat, atitudinea subiectivă de angajare activă şi persistentă a infractorului în vederea consecinţelor faptei sale, a urmărilor nocive care decurg din acestea.

Făptuitorul acţionează cu intenţie nu numai atunci când producerea rezultatului constituie însuşi scopul acţiunii sau inacţiunii sale, ci şi atunci când producerea acestuia este privită de el ca un mijloc necesar ori ca un însoţitor inevitabil al rezultatului urmărit.

De aceea, când rezultatul faptei este prevăzut ca inevitabil, iar făptuitorul acţionează pentru producerea sa, există intenţie directă, chiar dacă nu toate urmările au fost dorite de el.

Există infracţiuni care, din punctul de vedere al vinovăţiei, nu pot apărea decât sub forma intenţiei directe. Spre exemplu, infracţiunea de delapidare se comite numai cu intenţie directă, deoarece legea (art.2151 Cod penal) arată că însuşirea, folosirea sau traficarea se fac în interesul funcţionarului gestionar sau administrator ori pentru altul. Aceeaşi situaţie de întâlneşte şi la infracţiunile de furt, tâlhărie, denunţare calomnioasă etc.

Intenţia indirectă (dol eventual) se caracterizează prin aceea că făptuitorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii lui(art. 16 alin. 3 lit. b NCP). Ca formă a vinovăţiei, intenţia indirectă se întâlneşte la săvârşirea unei fapte ce poate produce

cel puţin două rezultate. Faţă de un rezultat, poziţia psihică a infractorului este de urmărire a lui

prin realizarea faptei (intenţia directă), acest rezultat poate să fie deopotrivă licit ori ilicit. Faţă de al doilea rezultat, poziţia psihică a infractorului este de acceptare a posibilităţii producerii lui (intenţie indirectă).

Datorită faptului că al doilea rezultat se poate produce, intenţia indirectă se mai numeşte şi eventuală. Faţă de acest rezultat eventual, infractorul are o atitudine indiferentă - de acceptare a producerii lui; dacă însă rezultatul prevăzut de infractor apare ca inevitabil, intenţia cu care se săvârşeşte o astfel de faptă este directă, chiar dacă nu toate rezultatele sunt urmărite prin săvârşirea faptei.

Prevederea tuturor împrejurărilor de fapt, care fac parte din conţinutul infracţiunii respective, se referă şi la dezvoltarea legăturii cauzale dintre fapta comisă şi rezultatul periculos produs. Pentru existenţa intenţiei este suficient ca prevederea legăturii cauzale să existe numai în trăsături generale, de principiu.

Exemplu: Pentru a considera că o faptă de omor a fost săvârşită cu intenţie, prevăzându-se şi legătura de cauzalitate, nu este nevoie ca infractorul să prevadă că atunci când a tras un foc de armă în victimă glontele va atinge un organ vital - carotida şi din această cauză va surveni moartea victimei, cum de altfel s-a şi întâmplat, ci este suficientă numai prevederea generală că focul de armă tras în victimă va provoca moartea acesteia.

Prin existenţa unei astfel de atitudini psihice, intenţia se deosebeşte de simpla dorinţă sau speranţă în ceea ce priveşte survenirea unui rezultat oarecare.

Între intenţia directă şi intenţia indirectă există şi unele deosebiri. Astfel, pentru ca să existe intenţie directă este nevoie ca făptuitorul să fi urmărit survenirea urmărilor faptei sale, pe care le-a prevăzut. Rezultatul urmărit reprezintă fie unicul scop urmărit de inculpat, fie un mijloc indispensabil pentru atingerea altui scop. Spre deosebire de intenţia directă, la intenţia indirectă este nevoie ca infractorul să nu urmărească survenirea rezultatului faptei sale, însă să accepte, în mod conştient, posibilitatea survenirii lui. Lipsa dorinţei în ceea ce priveşte survenirea urmărilor unor fapte comise se poate manifesta fie prin indiferenţă faţă de acele urmări, fie chiar prin lipsa dorinţei ca ele să apară, acestea producându-se în realitate datorită acţiunii sau inacţiunii făptuitorului.

În doctrina de drept penal şi în practica judiciară s-au identificat şi alte modalităţi ale intenţiei.

Culpa

Potrivit art. 16 alin. 4 NCP, o faptă este săvârşită din culpă atunci când făptuitorul:

a) prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;

b) nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă.

Culpa, la rândul ei, are două modalităţi, culpa cu prevedere sau uşurinţa şi culpa simplă sau neglijenţa.

Culpa cu prevedere sau uşurinţa, constă în atitudinea psihică a făptuitorului care prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce (art. 16 alin. 4 lit. a NCP).

Culpa cu prevedere se caracterizează prin două elemente: existenţa din partea persoanei a prevederii urmărilor activităţii sale infracţionale şi existenţa speranţei, lipsită de temei, de a nu se produce ori de a le preveni prin acţiuni proprii sau cu sprijinul altor persoane.

Fapte săvârşite din culpă cu prevedere se întâlnesc foarte des în practica judiciară, în domeniul circulaţiei pe drumurile publice. Un exemplu l-ar constitui fapta conducătorului auto

care nu reduce viteza la trecerea pe lângă grupuri de persoane, prevăzând posibilitatea unui accident, rezultat pe care nu îl acceptă şi consideră, în mod neîntemeiat, că acesta nu se poate produce, însă rezultatul se produce totuşi. În această situaţie, conducătorul auto a săvârşit fapta din culpă cu prevedere.

Prevederea de către infractor a urmărilor periculoase ale faptei sale face ca uşurinţa să semene cu intenţia –directă sau indirectă. În cazul culpei cu prevedere (uşurinţa) însă, nu există dorinţa de a se produce aceste urmări şi nici acceptarea eventualităţii survenirii lor, elemente

ce caracterizează intenţia.

În cazul uşurinţei, prevederea urmărilor acţiunilor sau inacţiunilor făptuitorului poate constitui doar o prevedere a posibilităţii survenirii lor, deoarece numai în acest caz poate exista şi speranţa, lipsită totuşi de temei, a prevenirii acestor urmări. În cazul prevederii inevitabilităţii survenirii urmărilor, nu mai poate fi vorba de speranţa că nu se vor produce, de speranţa de a le preveni ori evita, situaţie în care s-a apreciat că persoana respectivă acţionează cu intenţie directă.

Ceea ce deosebeşte culpa cu prevedere de intenţia indirectă este lipsa la cea dintâi a admiterii conştiente a survenirii urmărilor periculoase prevăzute.

Când infractorul speră în mod conştient că poate preveni apariţia urmărilor faptei sale, urmări pe care le-a prevăzut, nu poate fi vorba de admiterea conştientă a survenirii acestor urmări. Speranţa de a preveni urmările prevăzute de făptuitor implică existenţa unor împrejurări care, după părerea netemeinică a persoanei, trebuie să înlăture posibilitatea apariţiei lor în realitate.

Întrucât deosebirea dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere se prezintă numai sub raportul poziţiei psihice subiective, de acceptare ori de respingere a rezultatului, vor trebui analizate aspectele obiective care pot conduce la stabilirea formei de vinovăţie.

În doctrina penală s-a arătat că în cazul intenţiei indirecte, infractorul are o atitudine

indiferentă de acceptare faţă de rezultatul pe care îl prevede, întrucât acesta nu face nimic pentru preîntâmpinarea rezultatului, rămânând pasiv; iar în cazul culpei cu prevedere rezultatul prevăzut nu este acceptat, neacceptarea rezultând din atitudinea făptuitorului care speră să-l preîntâmpine, bazându-se pe elemente obiective ce ţin de împrejurările în care are loc activitatea, proprietăţile instrumentului cu care se acţionează, precum şi pe elemente subiective.

Toate acestea însă se dovedesc a fi insuficiente, apreciate greşit, deoarece rezultatul periculos se produce. Fapta este comisă din culpă cu previziune deoarece făptuitorul a apreciat greşit, superficial, posibilităţile de preîntâmpinare a rezultatului negativ.

În cazul când speranţa în neproducerea rezultatului vătămător sau periculos s-ar întemeia pe o întâmplare, pe un eveniment care ar putea să se producă, dar care în realitate nu are loc, nu ne mai găsim în faţa culpei cu prevedere, ci în faţa intenţiei indirecte, fiind vorba de

o acceptare de către făptuitor a riscului producerii rezultatului.

Culpa simplă sau neglijenţa constă în poziţia psihică a persoanei care nu prevede

rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să îl prevadă (art. 16 alin. 4 lit. b NCP).

În cazul săvârşirii unei infracţiuni din neglijenţă infractorul nesocoteşte în mod conştient regulile de conduită, măsurile de precauţie ce trebuie luate în diferite situaţii, fără a prevedea urmările periculoase ale faptelor sale. De aceea, în cazul neglijenţei, nu se pune problema atitudinii persoanei faţă de urmările faptelor sale - voinţa de a se produce ori acceptarea

conştientă a posibilităţii apariţiei lor - urmări pe care nu le-a prevăzut, deşi trebuia şi putea să le prevadă.

Cel care a săvârşit o infracţiune de neglijenţă în acest context, nesocoteşte regulile de conduită

obligatorii în cazul respectiv, astfel încât nu consideră necesar să reflecteze asupra acestor

reguli şi la urmările pe care le pot produce faptele sale. Această ignorare a regulilor de conduită şi neprevederea unor urmări care trebuiau şi puteau fi prevăzute, constituie temeiul pentru stabilirea răspunderii penale în caz de neglijenţă.

Neglijenţa, ca formă a vinovăţiei, poate fi caracterizată pe baza a două elemente: un element negativ, care se referă la lipsa de prevedere a urmărilor periculoase ale faptei comise de subiectul infracţiunii şi un element pozitiv, ce indică existenţa unor condiţii care dau posibilitatea de a considera că infractorul trebuia şi putea sa prevadă consecinţele dăunătoare ale acţiunii sau inacţiunii sale.

În raport de elementul negativ, neglijenţa se deosebeşte de intenţia directă şi indirectă, precum şi de culpa cu prevedere.

În raport de elementul pozitiv, neglijenţa se deosebeşte de cazul fortuit, deoarece subiectul trebuia şi putea să prevadă urmările faptelor sale, fapt care nu se cere la cazul fortuit - cauză de neimputabilitate.

Pentru stabilirea vinovăţiei în forma culpei simple se folosesc două criterii: un criteriu obiectiv prin a cărui utilizare se urmăreşte să se stabilească dacă făptuitorul trebuia să prevadă rezultatul socialmente periculos şi un criteriu subiectiv, prin care se urmăreşte să se verifice dacă făptuitorul, care trebuia să prevadă rezultatul faptei sale, a avut în fapt posibilitatea să prevadă acest rezultat, dacă putea să-l prevadă în momentul săvârşirii faptei.

Criteriul obiectiv constă în verificarea împrejurărilor în care se săvârşeşte fapta, pentru a observa dacă orice om normal şi atent - din categoria făptuitorului - trebuia să prevadă rezultatul acţiunii sau inacţiunii sale. Dacă se stabileşte că rezultatul nu era previzibil, aşadar făptuitorul nu trebuia să îl prevadă, fapta nu este considerată a fi săvârşită cu vinovăţie (din culpă simplă), ci caz fortuit. Dacă însă, se stabileşte că rezultatul era previzibil, aşadar făptuitorul trebuia să îl prevadă, se verifică situaţia dacă acesta putea să îl prevadă.

Criteriul subiectiv constă în verificarea existenţei posibilităţii reale, subiective a făptuitorului, în momentul şi în condiţiile săvârşirii faptei, de a prevedea rezultatul. Posibilitatea concretă de prevedere a făptuitorului este apreciată în funcţie de personalitatea acestuia, experienţa de viaţă, pregătirea profesională, dezvoltare intelectuală şi alte elemente necesare pentru stabilirea corectă a situaţiei.

Dacă în urma observării acestui criteriu subiectiv, se stabileşte că făptuitorul putea să prevadă rezultatul, atunci vinovăţia sub forma culpei simple există. Dacă rezultatul observării – după criteriul subiectiv - este negativ, în sensul că făptuitorul nu a putut prevedea rezultatul – vinovăţia sub forma culpei nu poate fi reţinută, datorită imposibilităţii subiective a făptuitorului de a-l prevedea.

Cât priveşte prevederea în legea penală a formei de vinovăţie, din interpretarea dispoziţiilor art.

16 alin. 6 NCP rezultă că elementul subiectiv al infracţiunilor îl constituie intenţia.

Regula generală este că, pentru ca faptele prevăzute de legea penală să constituie infracţiuni, din punctul de vedere al vinovăţiei, trebuie ca ele să fie săvârşite cu intenţie directă sau intenţie indirectă. În temeiul acestei reguli, chiar dacă în conţinutul infracţiunii nu se prevede elementul subiectiv, acesta trebuie să îmbrace forma intenţiei.

Art. 16 alin. 6 NCP prevede că: Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.

De aici rezultă concluzia că va putea apărea culpa ca formă a vinovăţiei numai dacă este prevăzută expres de lege, altfel fapta respectivă nu va constitui infracţiune decât dacă este săvârşită cu intenţie.

Praeterintenţia

Praeterintenţia sau intenţia depăşită este o formă specială a vinovăţiei, ce rezultă din unirea intenţiei cu culpa.

Potrivit art. 16 alin. 5 NCP, Există intenţie depăşită când fapta constând într-o acţiune sau

inacţiune intenţionată produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului. Ea se caracterizează prin aceea că subiectul infracţiunii prevede şi doreşte ori acceptă producerea unor urmări periculoase, însă cele produse în realitate sunt mult mai grave, iar acesta le-a prevăzut, dar a socotit fără temei că nu se vor produce sau nu le-a prevăzut, dar putea şi trebuia să le prevadă.

Ceea ce caracterizează praeterintenţia este împrejurarea că, urmărind producerea unui anumit rezultat, făptuitorul săvârşeşte o faptă ce constituie elementul material al unei infracţiuni, dar produce un rezultat mai grav sau în plus, ce caracterizează o infracţiune mai gravă sau o varianta agravantă a aceleiaşi infracţiuni.

Legislaţia noastră penală prevede astfel de situaţii, incriminând ca infracţiuni de sine stătătoare

- cum ar fi vătămarea corporală prevăzută de art. 194 NCP, loviri sau vătămări cauzatoare de moarte prevăzută de art. 195 NCP - fapte cu urmări praeterintenţionate sau ca variante agravate ale unor infracţiuni în al căror conţinut complex au fost prevăzute astfel de situaţii, cum ar fi violul care a avut ca urmare moartea victimei prevăzută de art. 218 alin. 4 NCP, tâlhăria sau pirateria urmată de moartea victimei, prevăzute de art. 236 NCP etc.

În toate aceste cazuri, acţiunea iniţială este săvârşită cu intenţie, iar rezultatul mai amplu ori în

plus, care depăşeşte intenţia făptuitorului şi care conduce la o infracţiune mai gravă este săvârşit din culpă.

În cazul praeterintenţiei, făptuitorul acţionează cu intenţie directă pentru producerea

unui anumit rezultat, iar rezultatul mai grav se produce din culpă.

Existenţa acestei forme de vinovăţie – culpa - în producerea rezultatului mai grav distinge praeterintenţia de intenţia indirectă deoarece, în cazul în care făptuitorul a prevăzut rezultatul mai grav ca fiind posibil şi totuşi a acţionat, infracţiunea mai gravă realizată nu poate fi săvârşită decât cu intenţie indirectă.

Vinovăţia – element constitutiv al infracţiunii

Vinovăţia penală se poate manifesta în modalităţi diferite, oricare din acestea fiind suficientă

prin ea însăşi pentru a pune în evidenţă elementul moral al infracţiunii.

La alcătuirea conţinuturilor constitutive ale infracţiunilor reglementate fie în partea specială a noului Cod penal, fie în norme penale din legi extrapenale, legiuitorul penal nu a putut face abstracţie de particularităţile exprimării subiective tipice ale fiecărei fapte penale, incluzând în conţinutul constitutiv al acesteia numai acea modalitate sau acele modalităţi subiective care îi sunt proprii. Pe cale de consecinţă, în sistemul oricărei legislaţii penale unele infracţiuni sunt

prevăzute a fi comise cu intenţie, altele din culpă; o grupă mare de infracţiuni pot fi săvârşite cu ambele forme de vinovăţie, iar o parte mai restrânsă cu intenţie depăşită.

Ţinând seama de specificul conduitei antisociale sancţionate, în unele cazuri, legiuitorul a inclus

printre condiţiile laturii subiective a conţinutului infracţiunii şi unele cerinţe speciale privitoare

la mobilul şi scopul faptei, situaţie în care şi acestea devin elemente ale conţinutului infracţiunii. Cu alte cuvinte, vinovăţia sau elementul moral – ca latură subiectivă a conţinutului infracţiunii nu se referă la vinovăţia penală în general, ci la totalitatea condiţiilor de ordin subiectiv prevăzute de lege pentru existenţa conţinuturilor unor infracţiuni concrete. Vinovăţia poate exista în oricare din modalităţile ei; ca latură subiectivă a conţinutului unei infracţiuni determinate, ea nu poate exista decât în modalitatea anume prevăzută de lege.

Fiind o cerinţă esenţială a incriminării, vinovăţia, ca modalitate concretă de existenţă a unei

infracţiuni, putea fi prevăzută prin două procedee:

fie prin precizarea formei de vinovăţie în cazul reglementării conţinutului fiecărei infracţiuni; fie prin instituirea unor reguli generale de natură a asigura atât alocarea, cât şi identificarea formelor de vinovăţie pentru toate faptele incriminate.

Săvârşirea infracţiunii comisive prin omisiune

Potrivit art. 17 NCP, Infracţiunea comisivă care presupune producerea unui rezultat se

consideră săvârşită şi prin omisiune, când:

a) există o obligaţie legală sau contractuală de a acţiona;

b) autorul omisiunii, printr-o acţiune sau inacţiune anterioară, a creat pentru valoarea socială protejată o stare de pericol care a înlesnit producerea rezultatului.

Sarcina de lucru 3

Precizează aspectele de diferențiere între intenția indirectă și culpa cu

prevedere.

Teste de autoevaluare

1. Constituie infracţiune fapta care îndeplineşte următoarele condiţii necesare şi suficiente:

este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută de lege; prezintă pericol social sau natural;

este prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie, nejustificată şi imputabilă persoanei care a săvârşit-o;

prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o ordonanţă simplă emisă

de Guvern;

prezintă pericol social; este săvârşită cu vinovăţie; este prevăzută într-o ordonanţă simplă emisă de Guvern; este comisă de o persoană care are reprezentarea acţiunilor sau inacţiunilor sale şi săvârşeşte cu voinţă aceste acţiuni sau inacţiuni.

2. Singurul temei al răspunderii penale îl reprezintă: săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală; săvârşirea unei infracţiuni;

existenţa unei hotărâri judecătoreşti de condamnare.

3. Există culpă simplă (neglijenţă) atunci când:

infractorul prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va

produce;

infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia sau putea să-l prevadă;

infractorul nu prevede rezultatul faptei sale, deşi trebuia şi putea să-l prevadă.

4. Există intenţie directă atunci când:

infractorul prevede rezultatul faptei sale şi, deşi nu-l urmăreşte, acceptă posibilitatea producerii

lui;

infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârşirea acelei fapte; infractorul prevede rezultatul faptei sale, urmăreşte producerea lui, însă acest rezultat, din cauze independente de voinţa infractorului, nu se produce.

5. Intenţia depăşită (praeterintenţia) este o formă de vinovăţie ce se realizează:

prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel urmărit, rezultat care este însă prevăzut şi acceptat de făptuitor la momentul săvârşirii faptei; prin săvârşirea unei fapte cu intenţie directă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat care însă nu este imputabil făptuitorului dincolo de limita ce ar rezulta din acceptarea sa;

prin săvârşirea unei fapte cu intenţie indirectă şi producerea unui rezultat mai grav decât cel acceptat de făptuitor prin săvârşirea faptei, rezultat ce se impută acestuia sub forma culpei.

IV. CONŢINUTUL INFRACŢIUNII. FORMELE INFRACŢIUNII INTENŢIONATE DUPĂ FAZELE DE DESFĂŞURARE

4.1. Aspecte generale privind noţiunea de conţinut al infracţiunii

Noţiuni introductive

În doctrina penală infracţiunea este cercetată şi sub raportul conţinutului, al elementelor sale

care o particularizează în raport cu alte fapte.

Conţinutul infracţiunii nu se confundă cu trăsăturile esenţiale ale acesteia, care îşi găsesc reflectarea în orice conţinut punând în evidenţă caracterul penal al faptei comise. Acesta este prevăzut de norma incriminatoare şi poate fi definită ca o totalitate de condiţii prevăzute de lege pentru caracterizarea unei fapte ca infracţiune.

Conţinutul infracţiunii poate îmbrăca două aspecte:

conţinutul legal, cel descris prin norma de incriminare şi cuprinde condiţiile obiective şi subiective în care o faptă devine infracţiune;

conţinutul concret, este cel al unei fapte determinate, săvârşită în realitatea obiectivă de către o persoană şi care se înscrie prin elementele sale în tiparul abstract prevăzut în norma de incriminare.

În doctrina penală se face deosebire între conţinutul juridic şi conţinutul constitutiv al

infracţiunii care ar cuprinde condiţiile solicitate de lege, cu privire la actul de conduită interzis, pe care le realizează infractorul prin săvârşirea faptei ori care devin relevante prin comiterea faptei.

Deoarece conţinutul constitutiv al infracţiunii este dat întotdeauna în norma de incriminare, nu poate lipsi din conţinutul juridic al infracţiunii. Conţinutul juridic al infracţiunii se identifică cu conţinutul constitutiv atunci când în norma de incriminare nu sunt trecute decât condiţiile cu privire la actul de conduită interzis. Aceasta poate cuprinde pe lângă conţinutul constitutiv şi condiţii privitoare la celelalte elemente.

Conţinutul generic este cercetat pentru o mai bună cunoaştere a infracţiunii şi el cuprinde un ansamblu de condiţii obiective şi subiective, comune conţinutului infracţiunilor. Cunoaşterea conţinutului generic al infracţiunii necesită cunoaşterea structurii acestuia, a elementelor componente şi a raporturilor dintre ele.

Structura conţinutului infracţiunii

În conţinutul infracţiunii sunt prevăzute condiţii cu privire la anumite elemente ce privesc fapta, făptuitorul, valoarea socială căreia i se aduce atingere, împrejurările de timp şi de loc în care se săvârşeşte fapta.

S-a susţinut că în conţinutul infracţiunii nu poate intra cel ce săvârşeşte fapta - subiectul infracţiuni; după cum nici valoarea socială căreia i se aduce atingere - obiectul infracţiunii. Obiectul şi subiectul sunt elemente extrinseci conţinutului infracţiunii, sunt factori, condiţii preexistente săvârşirii oricărei infracţiuni.

Condiţiile prevăzute în conţinutul diferitelor infracţiuni, se pot clasifica după mai multe criterii: Un criteriu ar fi acela al elementelor la care se referă şi deosebim: condiţii privitoare la faptă; cu privire la făptuitor; cu privire la obiectul infracţiunii; cu privire la locul şi timpul săvârşirii infracţiunii.

După acest criteriu putem face unele distincţii între condiţiile cu privire la actul de conduită şi care desemnează conţinutul constitutiv al infracţiunii şi condiţiile cu privire la celelalte

elemente exterioare actului de conduită cu privire la obiectul, la subiectul infracţiunii, la locul şi

timpul săvârşirii infracţiunii.

După situarea în timp a condiţiilor cerute de lege, faţă de săvârşirea faptei se disting condiţii:

preexistente; concomitente şi subsecvente.

După cum arată şi denumirea, condiţiile preexistente se situează în timp, anterior actelor de executare a faptei şi pot face referire atât la obiectul infracţiunii, la subiecţii, ori la starea pe care trebuie sa se grefeze fapta.

Condiţiile concomitente sunt cele în care se săvârşeşte fapta şi pot privi locul şi timpul comiterii

actului de conduită.

Condiţiile subsecvente sunt situate în timp după comiterea actului incriminat şi pot privi producerea unei anumite urmări.

În funcţie de rolul şi importanţa lor în caracterizarea faptei ca infracţiune, condiţiile pot fi:

esenţiale sau constitutive şi accidentale sau circumstanţiale.

Condiţiile esenţiale sau constitutive realizează conţinutul infracţiunii, iar neîndeplinirea lor conduce la nerealizarea infracţiunii - deci fapta nu poate fi considerată infracţiune.

Condiţiile accidentale sau circumstanţiale intră în conţinutul calificat ori atenuat al infracţiunii. Nerealizarea acestor condiţii nu conduce decât la nerealizarea conţinutului agravat ori atenuat al infracţiunii, după caz, realizându-se însă conţinutul infracţiunii tipice sau de bază.

Factorii infracţiunii. Obiectul infracţiunii

A. Noţiune. Doctrina penală este unanimă în a considera obiectul infracţiunii ca fiind valoarea sociala şi relaţiile sociale create în jurul acestei valori, care este periclitată ori vătămată prin fapta infracţională.

Prin infracţiune se vatămă ori se periclitează o valoare socială ocrotită printr-o normă de drept penal. Ocrotirea acestei valori sociale prin normele dreptului penal, conferă obiectului infracţiunii caracterul de obiect juridic.

B. Aspecte ale obiectului infracţiunii. În literatura juridică de specialitate obiectul infracţiunii este prezentat sub mai multe aspecte, după gradul mai întins ori mai restrâns de relaţii sociale născute în legătură cu valoarea socială ocrotită şi care este periclitată ori vătămată prin infracţiune distingem astfel:

Obiectul juridic general care este format din totalitatea relaţiilor sociale ocrotite prin normele

dreptului penal.

S-a reproşat acestei categorii de obiect că este prea generală şi nu foloseşte nici teoriei şi nici practicianului. Nu orice infracţiune este îndreptată împotriva societăţii, ci doar împotriva unei relaţii sociale sau cel mult împotriva unui fascicol, grup de relaţii sociale.

Obiectul juridic generic (de grup) este format din fascicolul, grupul, mănunchiul de valori sociale de aceeaşi natură ocrotite prin normele penale. Aceasta este comun pentru un grup de infracţiuni.

Categoria aceasta de obiect al infracţiunii este acceptată de majoritatea autorilor în doctrina penală şi stă la baza sistematizării infracţiunilor în partea specială a Codului penal. După grupul de relaţii sociale ocrotite şi cărora li se aduce atingere prin infracţiune, în partea specială a C.P., infracţiunile se împart pe titluri, capitole, secţiuni şi distingem: infracţiuni contra statului; infracţiuni contra persoanei; infracţiuni contra patrimoniului; infracţiuni contra înfăptuirii justiţiei.

Obiectul juridic specific este valoarea socială concretă căreia i se aduce atingere prin

infracţiune.

Obiectul direct nemijlocit (material). Obiectul material nu este prezent la toate infracţiunile, ci doar la acelea la care valoarea socială este exprimată într-o unitate materială.

Infracţiunile care au obiect material sunt infracţiuni de rezultat, iar cele care nu au astfel de

obiect material sunt infracţiuni de pericol, de punere în primejdie.

Lipsa obiectului, de unde credea infractorul că se afla în momentul săvârşirii faptei, conduce la calificarea faptei ca tentativă improprie.

Fără să admitem, deci, că infracţiunea se îndreaptă împotriva obiectului ca ceva material, considerăm utilă examinarea aspectului material al obiectului infracţiunii atât pentru stabilirea existenţei infracţiunii, cât şi pentru corecta calificare juridică a faptei comise. Mai mult, necesitatea cunoaşterii aspectului material al obiectului infracţiunii, este cerută de legiuitor, care prin unele dispoziţii se referă la obiectul infracţiunii în sensul material.

Obiectul juridic complex. Este specific infracţiunilor complexe şi este format dintr-un obiect

juridic principal (relaţie socială principală căreia i se aduce atingere) şi dintr-un obiect juridic adiacent, secundar (relaţia socială secundară căreia i se aduce atingere prin fapta infracţională). C. Importanţa cunoaşterii obiectului infracţiunii.

Obiectul infracţiunii este un factor preexistent, necesar oricărei infracţiuni. Inexistenţa acestuia conduce la inexistenţa infracţiunii.

În conţinutul legal, la multe infracţiuni, lipsesc referirile cu privire la obiectul infracţiunii, acestea deducându-se indirect din descrierea faptei. La infracţiunile în conţinutul cărora întâlnim referiri la obiect, acestea trebuiesc îndeplinite, pentru ca fapta să fie socotită infracţiune.

Subiecţii infracţiunii

Prin noţiunea de subiecţi ai infracţiunii, se desemnează în doctrina penală, persoanele implicate în săvârşirea unei infracţiuni, fie prin însăşi săvârşirea infracţiunii, fie prin suportarea consecinţelor acesteia. Sunt aşadar, subiecţi ai infracţiunii atât persoana fizica/persoana

juridică ce nu şi-au respectat obligaţia din cadrul raportului juridic penal de conformare şi au

săvârşit fapta interzisă, cât şi persoana fizică sau persoana juridică beneficiare a ocrotirii juridice penale şi care prin săvârşirea infracţiunii au suportat consecinţele acesteia.

Noţiunea de subiecţi ai infracţiunii nu se confundă cu noţiunea de subiecţi de drept penal ce desemnează persoanele implicate în raporturi de drept penal, fie ca destinatari ai obligaţiei de conformare în cadrul raporturilor juridice penale de cooperare, fie ca beneficiari ai ocrotirii juridice penale. Subiecţii de drept penal prin implicarea lor în săvârşirea unei infracţiuni devin subiecţi ai infracţiunii, cu alte cuvinte, toţi subiecţii infracţiunii sunt şi subiecţi de drept penal, dar nu şi reciproc.

În funcţie de modul în care sunt implicate în săvârşirea infracţiunii, se face distincţie între subiecţi activi sau propriu-zişi ai infracţiunii, care sunt persoanele fizice/juridice ce au săvârşit infracţiunea, şi subiecţi pasivi sau persoanele vătămate care suferă răul produs prin săvârşirea infracţiunii.

A. Subiectul activ al infracţiunii

Noţiune: Subiectul activ al infracţiunii - persoana fizică/juridică ce a săvârşit fapta directă şi nemijlocit (în calitate de autor) ori a participat la săvârşirea infracţiunii (în calitate de instigator sau complice).

Persoana care a săvârşit o infracţiune este infractor. În legislaţie cât şi în doctrina penală se foloseşte atât noţiunea de infractor, cât şi de făptuitor pentru a desemna persoana care a

săvârşit o faptă prevăzută de legea penală. Însă, între cele două noţiuni nu putem pune semnul egalităţii, cea de făptuitor fiind mai întinsă, desemnează persoana care a săvârşit o faptă prevăzută de legea penală, care nu este sinonimă cu noţiunea de infracţiune.

După cum am arătat, infracţiunea reprezintă fapta prevăzută de legea penală, săvârşită cu vinovăţie şi care prezintă pericol social. Lipsa vinovăţiei sau a pericolului social face ca fapta săvârşită prevăzută de legea penală să nu fie infracţiune, iar persoana care a săvârşit-o să nu fie infractor, ci doar făptuitor.

Persoana juridică poate fi subiect activ al infracţiunii, prevăzându-se sancţiuni specifice ca: amenda; dizolvarea persoanei juridice; suspendarea pedepsei juridice: închiderea localului. Pentru a fi subiect activ al infracţiunii persoana fizică trebuie să îndeplinească anumite condiţii generale şi speciale.

1. Condiţiile generale se desprind din economia dispoziţiilor art. 15 NCP; art. 28 NCP; art. 27

NCP; art. 113 NCP şi privesc:

vârsta;

responsabilitatea;

libertatea de voinţă şi acţiune. a). Vârsta cerută de lege.

Având în vedere particularităţile bio-psihice ale minorului, legiuitorul penal român a stabilit ca vârsta de la care o persoana poate să răspundă penal, să devină subiect al infracţiunii este de

14 ani împliniţi.

Până la vârsta de 14 ani se prezumă absolut că minorul nu are discernământ, adică nu are dezvoltarea psiho-fizică necesară pentru a-şi da seama de rezonanţa socială a faptelor sale, să poată fi stăpân pe ele. Minoritatea făptuitorului (sub 14 ani) constituie cauza de neimputabilitate (art. 27 NCP). Având în vedere că nici după împlinirea vârstei de 14 ani dezvoltarea bio-psihică a persoanei, nu este suficientă întotdeauna, în legislaţia penală s-a prevăzut că minorul între 14 şi 16 ani va răspunde penal numai dacă se dovedeşte că în săvârşirea faptei concrete a avut discernământ.

Întrucât prin discernământ se înţelege capacitatea persoanei de a-şi manifesta conştient voinţa

în raport cu o anumită faptă concretă nu este suficientă constatarea că minorul în vârstă de la

14 la 16 ani are capacitate generală, ci că în raport cu fapta săvârşită a avut discernământ. Minorul care a împlinit vârsta de 16 ani este prezumat că are capacitate penală. Şi aceasta prezumţie este relativă, putând fi combătută prin proba contrarie.

b). Responsabilitatea este cea de-a doua condiţie generală pentru subiectul activ al infracţiunii. Noţiunea nu este definită în codul penal, ea se poate deduce din interpretarea dispoziţiilor art.

28 NCP, care definesc iresponsabilitatea, cauză de neimputabilitate.

Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârşită de persoana care, în momentul comiterii acesteia, nu putea să-şi dea seama de acţiunile sau inacţiunile sale ori nu putea să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze (art. 28 NCP).

Responsabilitatea este definită în doctrina penală ca fiind aptitudinea persoanei de a-şi da

seama de faptele sale (acţiuni sau inacţiuni) de rezonantă (semnificaţia) socială a acestora precum şi de a-şi putea determina şi dirija conştient voinţa în raport cu aceste fapte.

Aşa cum putem observa, responsabilitatea se poate aprecia prin prisma a doi factori: unul intelectiv ce presupune capacitatea persoanei de a înţelege semnificaţia acţiunilor sau inacţiunilor ei, a urmărilor acestora şi altul volitiv ce presupune capacitatea persoanei de a fi

stăpână pe acţiunile sau inacţiunile sale, pe care le dirijează în mod conştient. Lipsa unuia dintre aceşti factori, celui intelectiv duce la iresponsabilitate, caz în care lipseşte vinovăţia; iar când persoana este constrânsă lipseşte factorul volitiv. Responsabilitatea se prezumă, ea este stare normală a oricărei persoane ce a împlinit vârsta de 16 ani.

c). Libertatea de voinţă şi acţiune. Este condiţia generală a subiectului activ al infracţiunii, ce presupune că acesta a decis în mod liber asupra săvârşirii faptei şi a avut libertatea de hotărâre şi libertatea de acţiune potrivit propriei sale voinţe.

Condiţii speciale privind subiectul activ al infracţiunii

În doctrina penală, pe lângă condiţiile generale privind subiectul activ sunt prevăzute şi alte condiţii speciale pentru anumite infracţiuni. Aceste condiţii speciale se referă la anumite calităţi: cetăţean, pentru infracţiunile de trădare; străin, pentru infracţiunea de spionaj; funcţionar. pentru infracţiunile de abuz în serviciu, neglijenţa în serviciu; militar, pentru unele infracţiuni contra capacităţii de apărare a patriei. Subiectul activ pentru care este necesară îndeplinirea unei condiţii speciale se numeşte subiect activ calificat sau circumstanţial.

B. Subiectul pasiv al infracţiunii

În doctrina penală, subiectul pasiv este definit ca fiind persoana fizică sau persoana juridică titulară a valorii sociale ocrotite şi care este vătămată ori periclitată prin infracţiune. Subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să îndeplinească şi el anumite condiţii generale şi speciale.

a). Condiţii generale

Pentru a fi subiect al infracţiunii persoana fizică sau persoana juridică trebuie sa fie titulară a valorii sociale ocrotite penal. De cele mai multe ori subiectul pasiv al infracţiunii este şi persoana păgubită prin infracţiune.

b). Condiţii speciale

Sunt prevăzute în conţinutul unor infracţiuni. Astfel, este necesar de exemplu, pentru infracţiunea de ultraj (art. 257 NCP) ca subiectul pasiv să fie un funcţionar ce îndeplineşte o funcţie ce implică exerciţiul autorităţii de stat; pentru infracţiunea de ucidere ori vătămare a nou-născutului săvârşită de către mamă (art. 200 NCP) subiectul pasiv al infracţiunii trebuie să fie noul născut al mamei.

Locul şi timpul săvârşirii infracţiunii

Sunt elemente preexistente infracţiunii, fără de care nu poate fi concepută săvârşirea unei infracţiuni. În legea penală au fost înscrise dispoziţii cu privire la incidenţa acesteia în raport cu locul de săvârşire a infracţiunii (art. 8-14 NCP) în raport cu timpul (art. 3-7 NCP) Locul şi timpul pot apărea în conţinutul unei infracţiuni influenţând existenţa acesteia, ori realizând un conţinut calificat al infracţiunii.

Conţinutul constitutiv al infracţiunii. Noţiune

Conţinutul constitutiv al infracţiunii, desemnează totalitatea condiţiilor prevăzute în norma de incriminare cu privire la actul de conduită interzis (prohibit) pe care (condiţii) le îndeplineşte făptuitorul ori devin relevante prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii de către acesta.

Deoarece conţinutul constitutiv nu poate lipsi din conţinutul juridic al oricărei infracţiuni, cercetarea acestuia are importanţă deosebită în doctrina penală.

Componenta esenţială a conţinutului constitutiv, acţiunea făptuitorului interzisă prin norma penală, este cercetată în doctrina penală sub aspecte: obiectiv şi subiectiv.

Aspectul obiectiv sau latura obiectivă şi aspectul subiectiv sau latura subiectivă, consacrate în ştiinţa dreptului penal sunt aspecte sau laturi ale aceeaşi manifestări (acţiuni sau inacţiuni) voluntar conştiente a făptuitorului în sfera relaţiilor sociale.

Latura obiectivă. Noţiune

Latura obiectivă a conţinutului constitutiv al infracţiunii desemnează totalitatea condiţiilor cerute de norma de incriminare privitoare la actul de conduită pentru existenţa infracţiunii. Cercetarea ei se face prin examinarea elementelor sale componente, recunoscute în doctrina penală ca fiind:

Elementul material;

Urmarea imediată;

Legătura de cazualitate între elementul material şi urmarea imediată;

Elementul material

Elementul material - desemnează actul de conduită interzis prin norma de incriminare..

In norma de incriminare, elementul material este desemnat printr-un cuvânt sau printr-o

expresie ce arată acţiunea sau inacţiunea interzisă, este aşa numitul "verbum regens".

Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material desemnează o atitudine a făptuitorului prin care face ceva, ce legea penală ordonă să nu se facă. Ea se poate realiza prin: acte materiale ca: lovire, luare, distrugere, ucidere; cuvinte, proferate de cuvinte la insultă, la propagandă pentru război (art. 405 NCP); sau prin scris la inducerea în eroare a organelor judiciare; falsificare; contrafacere; alterare a înscrisului.

Inacţiunea desemnează atitudinea făptuitorului care nu face ceva, ceea ce legea penală ordona

să facă.

Această noţiune nu constituie element material al infracţiunii dacă nu există o obligaţie convenţionala sau legală de a nu rămâne în pasivitate, pentru a împiedica o altă energie să producă rezultatul periculos.

Prin inacţiune se comit infracţiuni ca: nedenunţarea unor infracţiuni contra securităţii naţionale (art. 410 NCP); nedenunţarea (art. 266 NCP); Omisiunea sesizării (art. 267 NCP); lăsarea fără ajutor a unei persoane aflate în dificultate (art. 203 NCP).

În conţinutul infracţiunii elementul material poate să apară în două variante:

varianta unică - când constă fie intr-o acţiune, fie într-o inacţiune;

variante alternative - când constă din mai multe acţiuni sau inacţiuni.

Între elementul material în varianta unică şi variante alternative există o distincţie importantă, utilă la încadrarea corectă a faptei săvârşită, căci pentru infracţiunile cu element material alternativ, realizarea lui într-una ori mai multe variante nu este de natură să schimbe unicitatea infracţiunii.

În cazul variantelor alternative elementul material poate fi reprezentat nu numai prin acţiuni,

ori inacţiuni, ci şi printr-o acţiune şi o inacţiune.

Totodată elementul material poate fi constituit din mai multe acţiuni reunite.

Cerinţele esenţiale - privesc elementul material şi realizarea acestora trebuie observată odată cu săvârşirea lui, pentru a putea caracteriza fapta ca infracţiune.

Aceste cerinţe esenţiale pot face referire la:

Locul săvârşirii faptei: în public; pe drumul public;

Timpul săvârşirii faptei: de exemplu, părăsirea câmpului de luptă în timpul luptei (art. 422 NCP), uciderea copilului nou născut imediat după naştere, dar nu mai târziu de 24 de ore (art. 200

NCP).

Modul şi mijloacele de săvârşire a infracţiunii: de exemplu falsificarea unui înscris oficial prin contrafacerea scrierii ori a subscrierii sau prin alterarea în orice mod (art. 320 NCP).

Urmarea imediată

Prin săvârşirea acţiunii sau inacţiunii împotriva obiectului infracţiunii se produce o vătămare, o periclitare a acestuia. Vătămarea adusă valorii sociale ocrotite prin fapta interzisă reprezintă tocmai urmarea socialmente periculoasă - element al laturii obiective a conţinutului constitutiv al infracţiunii.

Urmarea socialmente periculoasă trebuie să fie imediată adică să fie rezultatul nemijlocit al acţiunii sau inacţiunii şi nu un rezultat mijlocit îndepărtat. Urmarea imediată este un element necesar al conţinutului constitutiv al infracţiunii pe când celelalte urmări mai îndepărtate, (subsecvente) pot fi elemente de circumstanţiere în conţinutul agravat al infracţiunii.

Când în conţinutul infracţiunii nu sunt referiri cu privire la rezultat, astfel de infracţiuni se numesc infracţiuni "de pericol", "de atitudine", "infracţiuni formale". Împărţirea faptelor socialmente periculoase în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de pericol este controversată în doctrina penală. La infracţiunile ce au în conţinutul lor prevăzută o urmare, sau mai multe urmări este necesară stabilirea legăturii de cauzalitate între elementul material (acţiunea sau inacţiunea) şi urmarea produsă.

Legătura de cauzalitate

Legătura de cauzalitate - liantul între elementul material (cauza) şi urmarea imediată (efectul)

cerut de lege pentru existenţa infracţiunii.

Astfel putem spune că existenţa infracţiunii este condiţionată de legătura de cauzalitate dintre actul de conduită interzis şi urmarea imediată socialmente periculoasă prevăzută de lege. Legătura de cauzalitate între elementul material şi urmarea imediată deşi nu este prevăzută în conţinutul juridic al infracţiunii caracterizează totuşi orice infracţiune. Cercetarea legăturii de cauzalitate este necesară în cazul "infracţiunilor materiale", adică la acele infracţiuni în care urmarea imediată se materializează printr-un rezultat, printr-o schimbare în realitatea obiectivă. În cazul "infracţiunilor formale" stabilirea legăturii de cauzalitate nu este necesară ea rezultând din săvârşirea faptei.

În practica judiciară se întâlnesc mai multe cauze în care urmarea periculoasă se datorează acţiunii sau inacţiunii mai multor persoane la care se interpun şi anumite împrejurări care au influenţat rezultatul produs.

Stabilirea legăturii de cauzalitate este dificilă şi deoarece priveşte fenomene ce au avut loc în

trecut, iar caracteristicile lor sunt deduse pornind de la rezultatul produs.

Nu trebuie să neglijăm nici dificultăţile de ordin teoretic, generate de aplicarea tezelor filozofice cu privire la raportul de cauzalitate la specificul infracţiunii.

1. Teorii privitoare la legătura de cauzalitate

În literatura de specialitate sunt cunoscute mai multe teorii ce privesc legătura de cauzalitate;

teorii ce pot fi grupate în două curente: teza monistă şi teza pluralistă.

A. Teza monistă consideră că urmarea imediată are o singură cauză şi de aceea în situaţia unei pluralităţi de contribuţii umane, acestea trebuie considerate ca simple condiţii. fără semnificaţie penală.

În cazul tezei moniste, părerile autorilor sunt diferite, formulându-se mai multe teorii cu privire la criteriile de stabilitate a contribuţiei umane ce trebuie să fie considerată cauză a rezultatului. Astfel, autorii literaturii de specialitate au emis teoriile următoare:

Teoria cauzei eficiente propune să fie considerată drept cauză a rezultatului aceea care a declanşat procesul genetic (de generare) şi a creat pentru celelalte condiţii aptitudinea de a produce urmarea imediată.

Teoria cauzei proxime consideră drept cauză contribuţia umană ce se situează în timp imediat

anterior rezultatului.

Teoria cauzei preponderente consideră cauză a unui anumit rezultat energia care a contribuit

cel mai mult la producerea acestuia.

Teoria cauzei adecvate sau tipice consideră drept cauză a unui rezultat pe aceea care este proprie sau aptă, natura ei, să producă acel rezultat. În cadrul acestei teorii se susţine că fiecare rezultat îşi are o cauză tipică, proprie, firească, adecvată.

Totuşi se reproşează acestei teorii, ca de altfel şi celorlalte teorii, că restrânge antecedenţa cauzală la o singură contribuţie umană. S-a mai arătat că este neştiinţifică această teorie prin propunerea de a stabili legătura de cauzalitate în raport cu caracterul tipic al acesteia fără observarea legăturii reale dintre faptă şi rezultatul produs. Teoria cauzei adecvate nu oferă soluţii în acele situaţii în care rezultatul este produs prin acţiuni ne tipice.

B. Teza pluralistă are în vedere ca producerea rezultatului se datorează unui concurs de cauze. Şi în cazul tezei pluraliste ca şi cel moniste au fost formulate mai multe teorii dintre care:

Teoria echivalenţei condiţiilor, denumită şi teoria condiţiei sine qua non. Este teoria cu cea mai

largă răspândire şi a fost formulată încă din anul 1860 de penalistul Von Buri.

Potrivit acestei teorii i s-a reproşat că situează pe acelaşi plan toate condiţiile fără a diferenţia contribuţia acestora la producerea rezultatului, nu diferenţiază cauzele de condiţii şi nu deosebeşte diferitele condiţii în ceea ce priveşte rolul acestora în producerea rezultatului. Teoria condiţiei necesare propune a fi considerată drept a rezultatului orice condiţie necesară pentru producerea lui ţinându-se seama de contribuţia concretă adusă de fiecare condiţie.

În acelaşi mod ca şi teoria echivalenţei condiţiilor, teoria condiţiei necesare recomandă pentru stabilirea legăturii de cauzalitate izolarea temporară şi artificială a cauzelor mecanice, biologice, chimice, pentru a reţine actele omeneşti care au contribuit la producerea rezultatului.

Şi acestei teorii i s-a reproşat faptul că nu aduce nimic nou în problema legăturii de cauzalitate deoarece post factum toate condiţiile apar ca necesare după ce rezultatul s-a produs. Totodată, această teorie a mai fost criticată şi pentru faptul că şterge deosebirile dintre cauze şi condiţii, putând fi cauza orice condiţie necesară pentru producerea rezultatului.

Teoriile nu sunt la adăpost de critici şi fiecare în parte nu rezolvă problema legăturii de

cauzalitate în întregime.

Totuşi, doctrina penală apreciază faptul că teoria echivalenţei condiţiilor oferă cele mai mari posibilităţi pentru soluţionarea legăturii de cauzalitate, stabilind corect sfera contribuţiilor cu legătura de cauzalitate, dar nepermiţând stabilirea deosebirilor dintre diferitele contribuţii aduse, la producerea aceluiaşi rezultat periculos, deşi legea obligă să se ţină seama de contribuţia participanţilor la săvârşirea infracţiunii.

2. Orientări practice pentru stabilirea legăturii de cauzalitate

Pornind de la teoria echivalenţei condiţiilor mai adăugăm precizările de mai sus pentru a stabili legătura de cauzalitate în infracţiune, ce se poate realiza cu observarea următoarelor reguli: Identificarea în antecedenţa cauzală a tuturor contribuţiilor umane care ar putea avea legătură cauzală cu aceasta, reţinând şi eventualele împrejurări cu legătura de cauzalitate. Verificarea legăturii cauzale a contribuţiilor urmează să fie realizată cu ajutorul criteriului "sine qua non", izolându-se ipotetic fiecare contribuţie, pentru ca să putem vedea dacă fără aceasta, rezultatul s-ar fi produs în acelaşi grad de gravitate.

Dacă şi fără acea contribuţie rezultatul s-ar fi produs în acelaşi mod şi în aceleaşi proporţii, trebuie să eliminăm acea contribuţie din antecedenţa cauzală.

În ipoteza pluralităţii de contribuţii va trebui să se constate legătura dintre ele, lanţul lor neîntrerupt având în vedere şi faptul că acea întrerupere nu poate avea loc decât dacă intervine un nou lanţ cauzal. Când celelalte contribuţii ulterioare nu aparţin unui alt lanţ cauzal, legătura de cauzalitate nu este întreruptă.

Stabilirea aspectului psihic a legăturii de cauzalitate.

Verificarea aspectului psihic al legăturii de cauzalitate se face în funcţie de vinovăţia cerută de lege pentru existenţa infracţiunii, deci diferenţiat, după cum fapta incriminată este săvârşita cu intenţie, din culpă ori cu praeterintenţie.

Stabilirea legăturii de cauzalitate pe plan psihic între fapta şi urmarea socialmente periculoasă nu presupune şi existenţa vinovăţiei ca element subiectiv al infracţiunii, vinovăţia putând lipsi (ca la cauzele ce înlătură caracterul penal al faptei).

Delimitarea şi determinarea exactă a contribuţiilor esenţiale şi a contribuţiilor înlesnitoare din antecedenţa cauzală.

Aceste operaţiuni le putem realiza cu ajutorul criteriului "sine qua non" supunând verificării

toate contribuţiile cu legătură de cauzalitate, pe baza criteriului "sine qua non", raportat însă la rezultat în general, în configuraţia tipică şi nu aşa cum s-a produs în realitate. Vor fi reţinute ca fiind contribuţii esenţiale sau cauzal necesare în lipsa cărora rezultatul nu s-ar fi produs.

Restul contribuţiilor care nu au avut nici un astfel de rol, vor fi considerate înlesnitoare sau operativ necesare, putând atrage şi ele răspunderea penală, cunoscând faptul că aceste contribuţii sunt specifice instigatorilor şi complicilor.

Latura subiectivă. Noţiune. Structură

Ca element al conţinutului constitutiv al infracţiunii, latura subiectivă cuprinde totalitatea condiţiilor cerute de lege cu privire la atitudinea conştiinţei şi voinţei infractorului faţă de fapta şi urmările ei periculoase, pentru caracterizarea faptei ca infracţiune.

În doctrina penală, cercetarea laturii subiective a infracţiunii se face prin prisma elementelor sale componente. Un element important, esenţial al laturii subiective a interacţiunii îl constituie elementul subiectiv (vinovăţia).

Alături de elementul subiectiv, uneori se mai adaugă şi una sau mai multe condiţii - cerinţe

esenţiale (mobiluri, scopuri).

Elementul subiectiv

Elementul subiectiv - reprezintă atitudinea psihică a făptuitorului. faţă de fapta şi urmările sale, atitudine exprimata în vinovăţia cerută de lege pentru existenţa acelei infracţiuni.

Studiile oamenilor de ştiinţa au demonstrat că se face distincţie intre: 1. vinovăţia ca element subiectiv esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP) şi 2. vinovăţia ca element al conţinutului unei infracţiuni.

Vinovăţia, ca element subiectiv esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP), este exprimată în formele şi modalităţile prevăzute de art. 16 NCP, şi există ori de câte ori se constată îndeplinirea uneia dintre acele modalităţi.

Vinovăţia, ca element al conţinutului infracţiunii va exista numai atunci când elementul material al infracţiunii a fost săvârşit cu forma de vinovăţie cerută de lege. Fapta constituie infracţiune numai dacă a fost săvârşită cu forma de vinovăţie cerută de legea penală (art. 16 alin. 1 NCP).

Distincţia este necesară pentru că existenţa vinovăţiei ca element subiectiv esenţial al infracţiunii (art. 15 NCP), nu presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei ca element al conţinutului infracţiunii. Din aceasta putem spune că poate exista vinovăţie ca element subiectiv esenţial al infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element subiectiv al infracţiunii, aşa cum este posibil să existe vinovăţie ca element al conţinutului infracţiunii (fapta este săvârşită cu vinovăţia cerută de lege) fără a exista ca element subiectiv esenţial al infracţiunii (cazul faptelor comise în stare de legitimă apărare, stare de necesitate, constrângere fizică şi constrângere morală etc.).

Formele vinovăţiei

Vinovăţia, ca element subiectiv poate fi prevăzută sub forma intenţiei, culpei sau praeterintenţiei (intenţiei depăşite).

Ca element al conţinutului infracţiunii vinovăţia trebuie prevăzută în conţinutul juridic al fiecărei infracţiuni. Deci, în norma de încriminare a faptei, este necesară şi prevederea vinovăţiei cu care fapta săvârşită devine infracţiune.

Legiuitorul penal român a stabilit şi în partea generală a Codului penal, reguli cu caracter de principiu după care se poate determina forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni, deoarece sistemul prevederii în conţinutul normei de incriminare a formei de vinovăţie cu care trebuie săvârşită fapta pentru a fi considerată infracţiune, este greu de realizat, şi poate impieta asupra clarităţii textelor.

Regulile după care se determină forma de vinovăţie necesară pentru existenţa unei anumite infracţiuni sunt prevăzute la art. 16 alin. 6 NCP.

Fapta constând într-o acţiune sau inacţiune constituie infracţiune când este săvârşită cu intenţie. Fapta comisă din culpă constituie infracţiune numai când legea o prevede în mod expres.

Cerinţe esenţiale. Mobilul

Pe lângă elementul subiectiv (vinovăţia), în conţinutul unor infracţiuni sunt prevăzute şi anumite cerinţe esenţiale care întregesc elementul subiectiv şi pot privi mobilul sau scopul cu care se săvârşesc faptele.

Mobilul sau cauza interna a actului de conduită desemnează acel sentiment (dorinţă, tendinţă, pasiune) ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii unei anumite fapte.

Mobilul săvârşirii infracţiunii constituie un element necesar pentru cunoaşterea actului de conduită şi a periculozităţii infractorului cu consecinţe pe planul adoptării sancţiunilor penale faţă de acesta, chiar dacă pentru existenţa infracţiunii nu se cere un anumit mobil.

Sunt şi cazuri, dar cu titlu de excepţie, în care pentru întregirea laturii subiective, pe lângă intenţie ca element subiectiv să se prevadă în conţinutul infracţiunii şi un anumit motiv sau mobil.

Mobilul faptei poate apărea ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unei infracţiuni, exemplu: omorul devine calificat când este săvârşit din interes material (art. 189 lit. b NCP). Mobilul săvârşirii faptei poate constitui circumstanţa agravantă generală, dacă săvârşirea infracţiunii a avut loc pentru motive legate de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, gen, orientare sexuală, opinie ori apartenenţă politică, avere, origine socială, vârstă, dizabilitate, boală cronică necontagioasă sau infecţie HIV/SIDA ori pentru alte împrejurări de acelaşi fel, considerate de făptuitor drept cauze ale inferiorităţii unei persoane în raport cu celelalte (art.

77 lit. h NCP) şi conduc la agravarea facultativă a sancţiunilor penale faţă de cei care au săvârşit

fapta din aceste motive.

Cerinţe esenţiale. Scopul

Scopul sau ţelul urmărit prin săvârşirea faptei întregeşte elementul subiectiv al infracţiunii şi

presupune reprezentarea clară a rezultatului faptei, de către făptuitor.

Scopul apare în conţinutul juridic al infracţiunii, dar destul de rar şi desemnând o finalitate ce se situează în afara infracţiunii. Va fi îndeplinită această cerinţă esenţială când făptuitorul a

urmărit realizarea scopului prevăzut de lege, indiferent dacă acest scop a fost atins sau nu prin săvârşirea faptei, elementul subiectiv luând forma intenţiei calificate prin scop.

Sunt şi cazuri în care scopul ca cerinţa esenţială este ataşat elementului obiectiv al infracţiunii şi

trebuie privit ca atare; este cazul infracţiunilor în care "scopul" este folosit cu înţelesul de

destinaţie.

Scopul poate apare şi ca element circumstanţial în conţinutul calificat al unor infracţiuni. Cunoaşterea scopului urmărit de infractor este importanţa în individualizarea sancţiunilor de drept penal.

Sarcina de lucru 1

Prezintă în 10-15 rânduri observaţiile tale cu privire la structura conţinutului infracţiunii

4.2. Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate

Consideraţii introductive

Săvârşirea infracţiunii implică din partea acestuia o activitate ce se desfăşoară în timp şi spaţiu. Această activitate poate consta din una sau mai multe acţiuni, fiecare acţiune putând consta, la rândul său, din unul sau mai multe acte. Săvârşirea infracţiunii poate parcurge deci mai multe momente sau faze în drumul ei spre producerea rezultatului socialmente periculos.

Fazele de desfăşurare a infracţiunii intenţionate sunt acele etape pe care le poate parcurge activitatea infracţională din momentul conceperii sale până în momentul producerii urmărilor socialmente periculoase.

Perioadele infracţiunii intenţionate

Studiul activităţii infracţionale atestă existenţa, în desfăşurarea acesteia, a două perioade pe care le parcurge şi anume o perioadă internă sau psihică, de concepţie şi decizie şi o perioadă externă sau de execuţie a deciziei de a săvârşi infracţiunea.

a) Perioada internă sau psihică este ţărmuită de două momente: al încolţirii ideii de a săvârşi o infracţiune – ca moment iniţial şi luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea - ca moment final. Între cele două momente se situează deliberarea, adică compararea, în vederea luării deciziei, a alternativelor săvârşirii sau desăvârşirii infracţiunii, a avantajelor sau dezavantajelor atrase de fiecare alternativă.

În perioada internă se disting trei momente :

al conceperii ideii de a săvârşi o infracţiune - motivaţia acestei idei interesează pe criminolog şi deopotrivă pe judecător, acesta din urmă având de individualizat pedeapsa pentru infracţiunea săvârşită;

următorul moment este cel al deliberării în care persoana cântăreşte motivele pro şi contra ideii de a săvârşi o infracţiune;

al treilea moment este cel al deciziei, al hotărârii de a săvârşi o infracţiune, moment ce

finalizează perioada internă, subiectivă, psihică, perioadă care este întâlnită numai la infracţiunile intenţionate.

Perioada internă precede întotdeauna perioada externă, fiindcă întotdeauna apare mai întâi ideea de a săvârşi fapta şi se ia hotărârea de a fi săvârşită şi apoi se trece la realizarea deciziei. Decizia de a săvârşi fapta poate fi urmată de punerea ei în executare la un interval de timp mai mic sau mai mare, dar perioada internă există la toate infracţiunile, chiar dacă între luarea hotărârii şi executarea acesteia intervalul de timp este redus la dimensiunea unei clipe. Problema existenţei acestei perioade ca şi în general problema fazelor desfăşurării activităţii infracţionale nu se pune în cazul infracţiunilor praeterintenţionate sau din culpă.

Întrucât luarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea nu depăşeşte forul interior al persoanei, existând doar în conştiinţa acesteia, perioada nu are relevanţă penală.

Aşa cum s-a subliniat în doctrina penală, perioada internă poate avea uneori şi o latură externă, atunci când hotărârea de a săvârşi infracţiunea a fost luată în comun de către mai multe persoane. Tot în perioada internă, dar ca fază adiacentă externă, doctrina penală mai distinge şi o fază oratorie în care cel care a luat hotărârea de a săvârşi infracţiunea o face cunoscută altor persoane. Este o manifestare exterioară a gândului infracţional. Întrucât în această fază nu se întreprinde nimic pentru realizarea hotărârii infracţionale, se apreciază că nu poate fi considerată infracţiune şi pe cale de consecinţă, nu atrage răspunderea penală a celui care a

luat hotărârea infracţională.

Dacă însă, comunicarea hotărârii de a săvârşi o infracţiune este făcută cu scopul de a atrage şi alte persoane la săvârşirea infracţiunii sau de a ajunge la cunoştinţa viitoarei victime, această activitate este periculoasă şi poate îmbrăca o formă a pluralităţii de infractori, de exemplu: Constituirea de structuri informative ilegale - art. 409 NCP, constituirea unui grup infracţional organizat - art. 367 NCP - ori o infracţiune de sine stătătoare cum ar fi, de exemplu, ameninţarea - art. 206 NCP.

b) Perioada externă sau de executare cuprinde întreaga manifestare exterioară, respectiv toate acţiunile şi actele efectuate în vederea realizării hotărârii de a săvârşi infracţiunea. În această perioadă, desfăşurarea activităţii infracţionale parcurge drumul infracţiunii, de la prima manifestare externă în executarea rezoluţiei infracţionale până la producerea rezultatului socialmente periculos şi până la ultima evoluţie eventuală a acestui rezultat. Prin aceste acţiuni şi acte se realizează latura obiectivă a infracţiunii.

În perioada externă a activităţii infracţionale se disting ca faze: faza actelor de pregătire, faza

actelor de executare şi faza urmărilor.

Astfel de faze sunt posibile la orice infracţiune intenţionată însă nu sunt obligatorii toate. De exemplu, poate lipsi faza de pregătire a infracţiunii la infracţiunile ce se comit cu intenţie spontană.

Faza actelor pregătitoare este caracterizată prin săvârşirea de acte care pregătesc comiterea acţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii. Este prima fază a perioadei externe, în care se trece la executarea hotărârii infracţionale prin acte care pregătesc din punct de vedere material sau moral săvârşirea faptei prevăzute de legea penală, fără să se treacă la executarea propriu-zisă a acesteia, care aparţine fazei următoare.

Faza actelor de executare se caracterizează prin săvârşirea de acte de natură să realizeze însăşi acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. În această fază se trece deci de la pregătirea săvârşirii faptei la săvârşirea efectivă a acesteia. Executarea hotărârii de a săvârşi fapta poate prezenta mai multe modalităţi. Astfel, este posibil ca executarea faptei să fie întreruptă, în aşa fel încât nu se realizează decât o parte din acţiunea care constituie elementul material al infracţiunii. De asemenea, se poate ca executarea faptei să fie completă, adică să se săvârşească fapta care constituie elementul material al infracţiunii, dar să nu se producă rezultatul cerut de lege pentru întregirea laturii obiective a respectivei infracţiuni.

Mai este posibil şi are loc în majoritatea cazurilor, săvârşirea până la capăt a faptei după care urmează să se producă rezultatul, care are loc în faza următoare, aceea a urmărilor sau rezultatului.

Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor socialmente periculoase prevăzute

în latura obiectivă a infracţiunii. Momentul iniţial al acestei faze este cel al săvârşirii în întregime a faptei, urmată de producerea efectivă a urmării imediate. În unele cazuri, faza urmărilor

poate dura mai mult, fie datorită prelungirii în timp a acţiunii care duce la apariţia urmării, fie din cauza amplificării ulterioare a rezultatului produs.

Sarcina de lucru 2

În ce constau perioadele infracţiunii intenţionate?

4.3. Formele infracţiunii intenţionate după fazele de desfăşurare a activităţii ilicite

Noţiunea de forme ale faptei incriminate

Perioada externă a activităţii infracţionale în care se realizează latura obiectivă a infracţiunii este susceptibilă de anumite faze. Aceste faze se autonomizează printr-un anumit grad de realizare a hotărârii infracţionale şi de periculozitate socială.

Întrucât şi aceste faze în care se poate afla activitatea infracţională prezintă pericol social, în literatura juridică şi în legislaţie s-a pus problema incriminării şi sancţionării lor, cât şi necesitatea stabilirii formelor ce le poate avea infracţiunea în raport cu gradul de realizare a laturii obiective şi a periculozităţii sociale.

În doctrina penală, prin forme ale infracţiunii se înţeleg formele pe care aceasta le poate avea în funcţie de fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale.

În ceea ce priveşte determinarea formelor infracţiunii, în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale, este de asemenea, unanim admis în teoria dreptului penal că, în perioada internă, nu se pune problema existenţei unei forme a infracţiunii, deoarece, deşi odată cu luarea

deciziei de săvârşire a faptei s-a realizat în întregime latura subiectivă a infracţiunii, nu există nimic din latura obiectivă a acesteia, nici un act de conduită exterioară care să tindă spre realizarea ei.

Nici în cazul exteriorizării intenţiei celor care au decis în comun să săvârşească infracţiunea, nici în situaţia fazei oratorii nu are loc o executare a rezoluţiei, ci numai o exteriorizare cu scopul tocmai al luării rezoluţiei, astfel că nu se poate vorbi de o formă a infracţiunii.

Însă, în cadrul perioadei externe sau de executare a rezoluţiei infracţionale pot exista forme ale

infracţiunii în raport cu toate fazele de desfăşurare a activităţii infracţionale, astfel încât pot exista atâtea forme ale infracţiunii câte faze de modalităţi ale acestora există.

Astfel, sunt cunoscute ca forme ale infracţiunii:

forma actelor preparatorii sau de pregătire, corespunzătoare fazei de desfăşurare cu aceeaşi

denumire;

forma tentativei, corespunzătoare fazei actelor de executare în situaţia în care executarea a fost întreruptă sau, deşi a fost dusă până la capăt, a rămas totuşi fără rezultat;

forma faptului consumat, corespunzătoare fazei urmărilor în situaţia în care, în urma săvârşirii faptei s-a produs rezultatul în condiţiile cerute de lege pentru ca aceasta să întregească latura obiectivă a infracţiunii - această formă corespunde formei tipice în care fapta este prevăzută în textul incriminator;

forma faptului epuizat, corespunzătoare, de asemenea, fazei urmărilor însă în ipoteza în care după producerea rezultatului, deci după momentul consumării, datorită prelungirii în timp a faptei însăşi sau agravării ulterioare a rezultatului, acesta se amplifică în mod deosebit, determinând o altă calificare a faptei.

Întrucât infracţiunea poate exista în oricare dintre aceste forme, în teoria dreptului penal

infracţiunile au fost clasificate după forma lor, în infracţiuni tip, corespunzătoare formei tipice

sau de bază şi infracţiuni derivate, corespunzătoare formelor atipice sau derivate ale infracţiunii.

Infracţiunile tip sunt denumite şi infracţiuni fapt consumat, iar infracţiunile corespunzătoare

faptelor atipice sunt denumite, după caz, infracţiuni fapt preparat (corespunzătoare actelor preparatorii), infracţiuni fapt tentat (corespunzătoare tentativei) şi infracţiuni fapt epuizat (corespunzătoare rezultatului epuizat).

Actele premergătoare (preparatorii)

În cele mai multe cazuri, făptuitorul nu trece la înfăptuirea hotărârii infracţionale, deci nu se angajează în executarea propriu-zisă a actelor ce caracterizează elementul material al infracţiunii, fără a încerca să-i asigure succesul prin pregătirea anterioară a unor condiţii şi mijloace cât mai favorabile.

Pornind de la modul de manifestare a actelor de pregătire şi de la valoarea lor în procesul săvârşirii infracţiunii, în literatura juridică acestea au fost definite ca fiind acele acte care

constau în procurarea sau adaptarea mijloacelor ori instrumentelor de săvârşire a infracţiunii ori în crearea condiţiilor favorabile în vederea comiterii acesteia.

Fiind efectuate în realizarea hotărârii de a săvârşi infracţiunea pe care o pregătesc, actele preparatorii presupun existenţa unei rezoluţii infracţionale şi deci nu sunt posibile decât la infracţiunile intenţionate.

Sub raportul conţinutului lor, actele preparatorii sau pregătitoare pot consta din:

acte de pregătire materială a săvârşirii faptei, cum ar fi producerea sau procurarea mijloacelor sau instrumentelor ori adaptarea lor în vederea săvârşirii faptei, asigurarea mijloacelor de transport şi a locului de refugiu după săvârşirea faptei ori de depozitare a bunurilor sustrase, înlăturarea unor obstacole materiale din calea săvârşirii faptei şi în general în crearea de condiţii materiale favorabile pentru săvârşirea faptei;

acte de pregătire morală cum ar fi culegerea de informaţii asupra condiţiilor în care urmează să

fie comisă fapta, atragerea de complici la săvârşirea infracţiunii, studierea locului unde urmează să fie efectuată fapta ori a mijloacelor cu care urmează să fie efectuată şi în general, în crearea de condiţii psihice sau morale favorabile săvârşirii faptei.

Când actele preparatorii sunt efectuate de o altă persoană decât cea care va executa nemijlocit infracţiunea, constituie acte de complicitate, care se pedepsesc în condiţiile săvârşirii faptei tipice de către autor.

Pentru ca o activitate să fie considerată act de pregătire la săvârşirea unei infracţiuni, trebuie să întrunească cumulativ următoarele condiţii:

Să aibă o existenţă obiectivă, să se materializeze într-o manifestare capabilă să creeze condiţii favorabile executării acţiunii ilicite.

Pregătirea poate consta în procurarea de instrumente sau mijloace necesare săvârşirii

infracţiunii ori adaptarea lor în vederea înfăptuirii scopului propus, luarea de informaţii cu privire la locul şi timpul săvârşirii faptei, luarea de măsuri în vederea împiedicării descoperirii faptei sau asigurării folosului ce va rezulta din infracţiune.

Activitatea de pregătire să se efectueze cu intenţie.

Cel ce realizează un act de pregătire acţionează cu intenţie directă, întrucât prevede şi urmăreşte producerea rezultatului în vederea înfăptuirii căruia face pregătirea necesară. Astfel,

pe lângă existenţa obiectivă a actului respectiv, este necesar să se dovedească că aceasta s-a efectuat pentru a servi la săvârşirea infracţiunii proiectate. De exemplu, în situaţia procurării unei substanţe otrăvitoare sau a unui material exploziv, se impune să se stabilească că făptuitorul a efectuat un asemenea act cu scopul de a ucide o persoană.

Activitatea efectuată să nu facă parte din elementul material al infracţiunii proiectate sau să nu constituie un început de executare a acesteia.

Această condiţie este cea care facă să se delimiteze actele preparatorii de tentativă. În doctrină şi practica judiciară sunt uneori dificultăţi în constatarea acestei condiţii.

Activitatea unei persoane de a procura o cheie pentru a o folosi la deschiderea unui depozit cu scopul de a sustrage anumite bunuri constituie act de pregătire. În cazul în care aceeaşi persoană a pătruns prin folosirea cheii în depozit, chiar dacă nu a început acţiunea de luare a bunurilor, aceasta a trecut la executarea infracţiunii, întrucât efracţia constituie o componentă a elementului material al infracţiunii de furt calificat (art. 229 alin.1 lit. d NCP).

O primă caracteristică a actelor preparatorii este aceea că ele pot fi delimitate în timp şi spaţiu. Acestea se efectuează fie la locul săvârşirii faptei, fie în alt loc, la o dată mai îndepărtată ori apropiată faţă de momentul comiterii infracţiunii. Delimitarea acestora în timp şi spaţiu are relevanţă în tragerea la răspundere penală a făptuitorului şi individualizarea pedepsei.

În cazul actelor de pregătire incriminate, delimitarea în spaţiu este necesară pentru stabilirea competenţei teritoriale a organelor judiciare, iar delimitarea în timp, pentru aplicarea legii penale mai favorabile, dacă aceasta se impune.

O altă caracteristică a actelor preparatorii constă în aceea că ele nu pun în pericol direct valorile sociale ocrotite de legea penală. Întrucât creează condiţii pentru executarea acţiunii

incriminate, prezintă un pericol potenţial şi îndepărtat. Sub aspectul valorii contributive în producerea rezultatului, au valoare de condiţii care favorizează producerea rezultatului.

Actele preparatorii pot fi realizate într-o perioadă mai îndelungată sau mai scurtă de timp. Între

actele de pregătire şi cele de executare se poate intercala, de asemenea, un interval de timp cu o durată diferită.

Sarcina de lucru 3

Precizează, argumentat, care este tratamentul penal al actelor

premergătoare (preparatorii).

4.4. Tentativa

Definiţia şi condiţiile tentativei

In condiţia progresivă a procesului infracţional, tentativa se încadrează între faza actelor pregătitoare şi faza consumării, reprezentând o încercare de a comite infracţiunea numai când ne referim la activitatea materială, obiectivă, adică la ipoteza în care făptuitorul săvârşeşte acte îndreptate spre consumarea infracţiunii, dar nu le finalizează prin producerea rezultatului.

Tentativa constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul. (art. 32 alin. 1 NCP)

Caracterizându-se printr-o executare neterminată sau prin absenţa rezultatului – deci printr-o

latură obiectivă incompletă – tentativa este o formă atipică (imperfectă) a infracţiunii pe care subiectul şi-a propus să o săvârşească. Ea este însa o infracţiune pentru că, deşi nedesăvârşită din punct de vedere obiectiv, este o faptă incriminată şi pedepsită de lege.

Din definiţia dată în Codul penal tentativei se desprinde faptul că pentru existenţa acesteia trebuie să fie îndeplinite următoarele condiţii:

sa existe intenţia făptuitorului de a săvârşi o infracţiune determinată. Actele de punere în executare a unei infracţiuni trebuie sa fie precedate de o asemenea hotărâre, care presupune voinţa şi conştiinţa prevederii de a săvârşi o fapta infracţională. Numai în cazurile în care se stabileşte existenţa intenţiei de a săvârşi o anumită infracţiune se poate vorbi de o tentativă în concepţia Codului nostru penal.

punerea în executare a hotărârii infracţionale. Prin “punerea în executare” a hotărârii de a săvârşi infracţiunea se înţelege efectuarea unuia sau a unor acte prin care se poate executa acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii, element exprimat prin cuvântul care indică materialitatea faptei prevăzut în fiecare text incriminator din partea speciala a noului Cod penal.

Se consideră că s-a pus în executare intenţia de a comite o infracţiune de tâlhărie (art. 233 NCP) în situaţia în care s-au aplicat lovituri victimei în scopul luării unui bun din posesia acesteia. acţiunea de săvârşire a faptei să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul din motive independente de voinţa făptuitorului. Dacă începerea executării este momentul iniţial sau limita inferioară a tentativei, atunci întreruperea acţiunii sau executarea ei până la capăt fără să se producă rezultatul reprezintă momentul final sau limita superioara a acesteia.

Întreruperea executării şi neproducerea rezultatului chiar dacă executarea a fost integral

realizată trebuie să fie datorate unor împrejurări independente de voinţa făptuitorului.

Conţinutul tentativei

Conţinutul tentativei cuprinde latura obiectivă care are aceleaşi componente obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, cu modalităţi specifice şi anume: a trecerii la executare, a încetării executării elementului material ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii încercate, deci cu prag inferior şi a doua cerinţa ca executarea să fi fost întrerupă, fie sa nu-şi fi produs efectul, deci un prag superior, între cele două limite, elementul material al tentativei se realizează, în cazul tentaţiei neterminate, prin săvârşirea unui fragment din actele ce trebuiau realizate, pentru consumarea infracţiunii, iar în cazul tentativei terminate sau perfecte, prin epuizarea tuturor actelor ce caracterizează latura obiectivă a infracţiunii, dar fără efecte.

Deosebirea dintre tentativa şi infracţiunea consumată, în ceea ce priveşte obiectul juridic, constă în aceea că prin infracţiunea consumată, de regulă, se vatămă valoarea socială, în timp ce prin tentativă se creează întotdeauna un pericol direct pentru aceasta. De aceea, gradul de pericol social al tentativei este diminuat faţă de cel al faptei consumate.

Obiectul tentativei. In cazul tentativei, obiectul juridic este identic cu al faptei consumate. De pilda, la infracţiunea de omor comisă atât în forma consumată, cât şi a tentativei, obiectul juridic îl constituie relaţiile sociale privitoare la dreptul la viaţă al unei persoane, ocrotite de legea penala.

100

In funcţie de infracţiunea la care s-a început executarea, tentativa poate să se caracterizeze şi prin existenţa unui obiect material asupra căruia se îndreaptă activitatea făptuitorului. Subiectul tentativei. Este persoana fizica/juridică care a luat hotărârea de a comite infracţiunea şi care a început executarea ei. Persoana trebuie să îndeplinească condiţiile generale de

existenta ale subiectului infracţiunii: limita de vârstă, responsabilitatea şi libertatea de hotărâre şi acţiune.

Tentativa este susceptibilă de a fi comisă în participaţie, caz în care făptuitorii pot avea roluri

diferite: autor, instigator şi complice, în funcţie de configuraţia activităţii realizate.

Latura obiectivă. La tentativă, latura obiectivă are aceleaşi componente obligatorii ca şi în cazul infracţiunii consumate, adică un element material, un rezultat şi un raport de cauzalitate între activitatea fizică şi urmarea produsă, însă distingem anumite particularităţi, pe de o parte, în ce priveşte actul de executare, iar pe de altă parte, cu privire la urmarea imediată.

Actul de executare al tentativei la orice infracţiune se realizează numai prin acţiuni, pe când la forma consumată poate consta şi într-o inacţiune. Anumite particularităţi poate prezenta tentativa în cazul infracţiunilor complexe, în conţinutul cărora intră ca element sau ca circumstanţă agravantă o acţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală. Chiar dacă una dintre faptele incluse în conţinutul infracţiunii complexe se realizează integral, iar cealaltă numai parţial, întreaga complexitate faptică va trebui apreciată ca tentativă la acea infracţiune, şi nu ca faptă consumată.

Urmarea imediata. Dacă în cazul infracţiunii consumate urmarea este bine individualizată şi diferă de la o infracţiune la alta, contribuind la determinarea unui anumit tip de infracţiune – moartea persoanei (infracţiunea de omor), distrugerea unor bunuri (infracţiunea de distrugere), paguba produsă prin înşelăciune (infracţiunea de înşelăciune), în cazul tentativei urmarea

constă într-un pericol direct creat pentru obiectul infracţiunii. Spre deosebire de tentativă, infracţiunea consumată se caracterizează prin vătămarea obiectului ocrotit de lege. Tentativa, prin executarea activităţii ilicite, creează doar o stare de pericol, de ameninţare directă a relaţiilor speciale ocrotite de legea penală.

D. Latura subiectivă. Deşi latura subiectivă a tentativei este aceeaşi cu a infracţiunii consumate, există totuşi deosebiri. In cazul formei consumate, aceasta este realizată în întregime, integral, pe când în situaţia tentativei, numai parţial, datorită neproducerii rezultatului

In toate împrejurările în care pentru întregirea laturii subiective a infracţiunii se prevede cerinţa esenţiala a unui anumit scop sau mobil, această cerinţă esenţială trebuie să fie realizată şi pentru existenţa laturii subiective a tentativei la acea infracţiune. De pildă, va exista tentativă la infracţiunea de înşelăciune numai în varianta în care încercarea de a induce în eroare, prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase, s-a făcut în scopul de a obţine pentru sine sau pentru altul un folos material injust.

Întotdeauna la tentativă, forma de vinovăţie este intenţia şi, mai cu seama, intenţia directă,

întrucât făptuitorul, prin punerea în executare a hotărârii infracţionale prevede şi urmăreşte

producerea rezultatului.

101

In literatura şi practica judiciară s-a ridicat problema dacă tentativa se poate comite şi cu intenţie indirectă. Unii autori, având în vedere conţinutul intenţiei indirecte, au considerat că tentativa este posibilă numai la faptele care au la bază intenţia directă, pentru că este greu de acceptat posibilitatea acesteia în situaţia intenţiei indirecte.

Intr-o opinie contrară se susţine posibilitatea tentativei şi în cazul intenţiei indirecte.

Argumentul care se invocă în fundamentarea acestei teze priveşte conţinutul subiectiv al faptei, care se formează iniţial înainte de începutul de executare, fie că intenţia este directă, fie că este indirectă, şi care rămâne acelaşi în toată desfăşurarea activităţii materiale.

Fapta la baza căreia a stat intenţia indirectă – chiar daca nu s-a realizat integral – păstrează aceeaşi formă de vinovăţie. In susţinerea compatibilităţii tentativei cu intenţia indirectă s-a mai invocat şi reglementarea cuprinsă în art. 32 NCP, care defineşte tentativa şi care prevede că aceasta constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, adică a intenţiei; or, potrivit art. 16 NCP, intenţia cu care se săvârşeşte fapta poate fi directă sau indirectă.

Noul Cod penal aduce o modificare în ceea ce privește definiția tentativei, punerea în executare a hotărârii fiind înlocuită cu punerea în executare a intenției. Trimiterea generică la noțiunea de intenție duce la concluzia că tentativa poate fi săvârșită cu intenție directă sau indirectă. (Udroiu, 2014)

Tentativa, fiind o forma a infracţiunii, prezintă nu numai trăsăturile esenţiale ale infracţiunii dar şi un anumit conţinut în care sunt reflectate trăsăturile caracteristice tentativei, în vreuna

dintre modalităţile prevăzute de lege, raportate la conţinutul unei anumite infracţiuni.

Formele tentativei

Formele tentativei după gradul de realizare a executării

După gradul de realizare a executării actului material şi a cauzelor neproducerii urmărilor, tentativa se poate prezenta sub următoarele forme:

Tentativa întreruptă (neterminată). Este reglementată de art. 32 alin. 1 teza I NCP şi constă în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă. In această formă a tentativei, executarea începe imediat după terminarea actelor pregătitoare şi durează până când, prin intervenţia unor forţe constrângătoare ale voinţei subiectului sau a unor forţe independente de voinţa autorului, executarea este întreruptă.

Cauzele de întrerupere sunt întotdeauna supravenite în raport cu ceea ce s-a realizat până în momentul intervenirii lor şi variate ca natură şi mod de manifestare.

Întreruperea executării are loc din cauze independente de voinţa făptuitorului, în sensul că acesta este silit să se oprească şi să întrerupă executarea infracţiunii. Nu interesează, din punct de vedere juridic, dacă aceste împrejurări sunt în stare, în mod obiectiv, să înfrângă voinţa făptuitorului; este suficient ca ele să îl influenţeze, să-i creeze o stare de teamă, încât să se oprească din executarea infracţiunii.

Ca atare, infracţiunea poate eşua prin întreruperea executării, fie prin intervenirea unei forte

umane străine (ca în cazul în care o altă persoană loveşte peste arma cu care făptuitorul

încearcă să ucidă victima), fie prin capacitatea de rezistenţă a victimei (ca în cazul în care femeia supusă constrângerii unui bărbat reuşeşte să se opună la viol), fie prin preexistenţa unui

obstacol (ca în cazul unei cămăşi antiglonţ privitor la tentativa de omor prin împuşcare), fie prin

intervenirea unor obstacole ulterioare începerii executării (ca în cazul situaţiei când se

102

suplimentează dispozitivul de pază), cât şi în genere prin intervenirea oricărei cauze de natură a întrerupe o acţiune umană (accident, incident).

Tentativa întreruptă este posibilă la marea majoritate a infracţiunilor susceptibile de a fi comise

în această formă. De aceea, în practică se întâlneşte cel mai adesea această modalitate a tentativei, mai ales la infracţiunile de omor, furt, tâlhărie, viol, înşelăciune etc.

Tentativa întreruptă se caracterizează prin începerea executării activităţii infracţionale, executare care a fost întreruptă în desfăşurarea sa. Cauzele de întrerupere pot fi variate ca natură; pot fi independente de autor sau dependente de voinţa sa iar în cazul desistării ele opresc desfăşurarea activităţii începute. Tentativa întreruptă este posibilă atât la infracţiunile formale (evadarea) cât şi la cele materiale (omorul).

Tentativa fără efect, terminată sau perfectă se caracterizează prin executarea integrală a

acţiunii, fără a se produce rezultatul specific al infracţiunii puse în executare. In desfăşurarea acţiunii nu au intervenit piedici care să întrerupă executarea începută şi nici desistarea autorului.

Aceasta modalitate a tentativei este posibilă numai la infracţiunile materiale.

Această modalitate a tentativei şi constă, potrivit art. 32 alin. 1 teza a II-a NCP, în punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care (...) nu şi-a produs efectul. Aşadar, în această situaţie făptuitorul, din punctul de vedere al intenţiei sale, a realizat în întregime activitatea, dar urmarea nu se produce din motive exterioare lui. De observat că

tocmai acesta este elementul ce face să se deosebească tentativa perfectă de cea întreruptă. Și în cazul acestei modalităţi a tentativei cauzele neproducerii urmărilor pot fi de natură diferită. In practica judiciară s-a reţinut tentativa perfectă la infracţiunea de omor în cazul în care făptuitorul a tras cu arma, dar nu a lovit victima sau a administrat acesteia otravă, dar a fost salvată.

Formele tentativei după cauzele datorită cărora nu se poate ajunge la consumarea infracţiunii Tentativa proprie. In cazul formelor tentativei după gradul de realizare a executării nu se ajunge la consumarea infracţiunii datorită unor cauze ce survin după începutul executării, care conduc la întreruperea acţiunii sau neproducerea rezultatului. Cauzele datorită cărora rezultatul nu se produce, nu privesc mijloacele de săvârşire a faptei şi nici prezenţa obiectului la locul comiterii

ei (mijloacele sunt suficiente, iar obiectul se află la locul comiterii faptei). Tentativa întreruptă sau fără efect (proprie) reprezintă modalităţile cele mai frecvente în practica judiciară.

Tentativa relativ improprie

Tentativa relativ improprie există în cazul când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite, ori datorită împrejurării că în

timpul când s-au săvârşit actele de executare, obiectul lipsea de la locul unde făptuitorul credea

că se află. Se numeşte tentativă relativ improprie, pentru că executarea nu ajunge la consumare, nu este de natură să producă rezultatul socialmente periculos, datorită mijloacelor folosite ori erorii făptuitorului cu privire la locul obiectului. Temeiul incriminării şi sancţionării tentativei relativ improprii constă nu numai în existenţa intenţiei de a săvârşi o infracţiune, de a executa acţiunea incriminată de lege, dar şi în aceea că nerealizarea rezultatului se datorează exclusiv unor cauze cu totul în afara voinţei autorului. Tentativa relativ improprie nu trebuie confundată cu tentativa absolut imposibilă sau absurdă, la care modul de săvârşire, mijloacele

103

folosite ori inexistenţa obiectului determină imposibilitatea săvârşirii faptei. Astfel, în art. 32 alin. 2 NCP se prevede că „Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.”

Consumarea infracţiunii nu este posibilă în cazul tentativei relativ improprii datorită următoarelor împrejurări:

insuficienţei sau defectuozităţii mijloacelor folosite;

lipsei obiectului în timpul executării de la locul unde făptuitorul credea că se află.

Tentativa relativ improprie, constând de regulă în executarea integrală a acţiunii, se aseamănă sub aspectul actelor efectuate, cu tentativa fără efect. Dacă mijloacele ar fi fost suficiente ori total adecvate şi obiectul ar fi fost prezent la locul comiterii, nu ar fi existat niciun impediment în producerea rezultatului.

C. Tentativa absolut improprie (executarea fără caracter penal)

Se caracterizează printr-o acţiune prevăzută de legea penală, executată în realizarea unei hotărâri infracţionale, dar care, datorită modului absurd în care a fost concepută executarea, nu s-a putut consuma, nu s-a produs rezultatul urmărit.

Or, în cauză, modul cum a fost concepută executarea faptei şi mijloacele folosite în acest scop făceau posibilă consumarea infracţiunii. In acest sens nu se poate susţine că fapta inculpatului de a turna o cantitate de paration pe ciocolata data victimei ar constitui o tentativă absolut improprie la infracţiunea de omor, datorită mirosului puternic pe care-l degaja această substanţă toxică şi care ar fi atras atenţia oricui, imediat ce ar fi încercat să o consume.

Intr-adevăr, executarea începută nu este lipsită în mod absolut de aptitudinea de a duce la consumarea infracţiunii, pentru aceasta fiind suficientă doar o neatenţie, îndeosebi din partea copiilor, cu atât mai mult cu cât mirosul caracteristic s-a răspândit mai târziu şi nu în momentul când ciocolata a fost impregnată cu paration, când aceasta putea fi consumată fără a se fi observat că este otrăvită.

Tentativa absolut improprie, absolut imposibilă sau absurdă constituie o activitate fără caracter

penal. Ea nu are capacitatea de a produce un rezultat periculos, din următoarele cauze: mijloacele folosite de făptuitor sunt inapte, improprii, nu au aptitudinea de a produce rezultatul dorit (de exemplu, folosirea pentru a ucide, a unei substanţe absolut inofensive);

obiectul material inexistent (de exemplu, descărcarea armei asupra unui cadavru); modul absurd în care a fost concepută executarea faptei – de exemplu, expedierea unei substanţe otrăvitoare unei persoane avizând-o asupra efectului ei.

Art. 32 alin. 2 NCP se prevede că „Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare

a infracţiunii este consecinţa modului cum a fost concepută executarea.”

Nuanţând formularea legală, literatura juridică atribuie imposibilitatea consumării următoarelor

trei cauze: inaptitudinea totală a mijloacelor folosite de a produce urmarea, inexistenţa

absolută a obiectului infracţiunii şi modul absurd în care este concepută executarea. Astfel, este o tentativă absolut improprie încercarea de a ucide o persoană cu vrăji sau farmece ori dându-i să bea un pahar cu apă sau făcând-o să ingereze o substanţă absolut inofensivă.

De precizat că nu trebuie confundată tentativa absolut improprie cu fapta putativă. In cazul acesteia din urma se săvârşeşte o fapta care are caracter infracţional numai în mintea făptuitorului, în realitate ea neavând trăsăturile unei infracţiuni. Astfel, fapta aceluia care îşi

104

însuşeşte un bun fără să ştie că în realitate acel bun fusese abandonat, crezând astfel că săvârşeşte o infracţiune, deşi în realitate fapta sa nu are acest caracter.

Incriminarea şi sancţionarea tentativei. Concepţia noului Cod penal privind incriminarea

tentativei

Noul Cod penal, ca și Codul penal din 1969, consacră concepţia incriminării limitate a tentativei: “ Tentativa se pedepseşte numai când legea prevede în mod expres aceasta”(art. 33 alin. 1

NCP). Ca tehnică legislativă, se folosesc două modalităţi de incriminare:

incriminarea şi pedepsirea în textul care consacră fapta;

prevederea unui articol comun, la sfârşitul unui capitol sau secţiuni care indică sancţionarea tentativei la o grupă de infracţiuni sau la unele enumerate limitativ.

Potrivit art. 33 alin. 2 NCP, tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată, ale cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracţiunea consumată legea prevede pedeapsa detenţiunii pe viaţă, iar instanţa s-ar orienta spre aceasta, tentativa se sancţionează cu pedeapsa închisorii de la 10 la 20 de ani.

Infracţiuni la care tentativa nu este posibilă

Datorită specificului elementului material al infracţiunii, tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:

a) Infracţiunile omisive, la care elementul material constă într-o inacţiune, în neîndeplinirea unei obligaţii impuse de lege. Dacă obligaţia de a face ceva trebuie executată de îndată, nefiind legată de un termen, neîndeplinirea ei echivalează cu infracţiunea consumată. Chiar şi în cazul în care legea prevede un anumit termen în care obligaţia trebuie îndeplinită, infracţiunea se consumă la expirarea termenului, fără să fie vorba, până la acel moment, despre o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. De exemplu, termenul de 3 luni pentru plata pensiei de întreţinere la a cărui expirare se consumă infracţiunea de abandon de familie, prevăzută de art. 378 lit. c NCP.

b) Infracţiunile de execuţie promptă, care prin modul cum sunt săvârşite, nu pot avea o

desfăşurare în timp şi spaţiu. Momentul efectuării primului act de executare coincide cu momentul consumării infracţiunii. Intră în această categorie infracţiunile săvârşite prin cuvinte (verbis) cum sunt mărturia mincinoasă prevăzută de art. 273 NCP sau instigarea publică prevăzută de art. 368 NCP, săvârşite oral.

De asemenea, nu este posibilă tentativa la infracţiunile de consumare anticipată cum este, de exemplu, luarea de mită prevăzută de art. 289 NCP, care se poate săvârşi prin simpla acceptare sau nerespingere a unei promisiuni sau oferte de mită, fapte care, de asemenea, nu pot avea o desfăşurare în timp şi spaţiu.

c) Infracţiunile de obicei care au ca element material repetarea acţiunii tipice de un număr de

ori, din care să rezulte săvârşirea faptei din obicei sau ca îndeletnicire. Tentativa nu este posibilă la aceste infracţiuni deoarece actele săvârşite sunt licite până la acumularea unui număr suficient de repetări din care să rezulte îndeletnicirea. Comiterea mai multor acte care învederează obişnuinţa face ca infracţiunea să se consume.

Datorită specificului elementului subiectiv al infracţiunii, tentativa nu este posibilă la următoarele categorii de infracţiuni:

105

a) Infracţiunile din culpă la care nu există o rezoluţie infracţională, nici reprezentarea unei desfăşurări în timp şi spaţiu şi prin urmare, nu se poate vorbi de o punere în executare a hotărârii de a săvârşi infracţiunea. Activitatea infracţională efectuată din culpă devine periculoasă prin rezultatul său, deci prin consumare.

S-a opinat în literatura de specialitate faptul că nu se poate concepe tentativa nici în cazul culpei cu prevedere, deoarece făptuitorul îşi reprezintă rezultatul socialmente periculos ca imposibil în cazul dat, el fiind convins că rezultatul nu se va produce şi de aceea nu se poate susţine că trece la realizarea lui. Tentativa presupune existenţa unei hotărâri de a comite o infracţiune, deci sunt excluse de la tentativă infracţiunile săvârşite din culpă. In cazul culpei din neglijenţă, tentativa nu este posibilă deoarece agentul are în reprezentarea sa un alt rezultat decât cel care s-a produs efectiv. Acest rezultat a fost ceva neprevăzut deşi previzibil pentru subiect (acesta trebuia şi putea să-l prevadă).

De asemenea, este exclusă tentativa la infracţiunile cu intenţie depăşită deoarece rezultatul mai grav se produce din culpa agentului. Rezultatul nu este prevăzut de agent deci acesta nu încearcă să-l producă. Conduita agentului nu poate fi evaluată decât în raport cu infracţiunea de bază.

b) Infracţiunile praeterintenţionate la care rezultatul mai grav este produs din culpă; deşi a acţionat cu intenţie, făptuitorul nu a acţionat în baza unei hotărâri de a produce rezultatul mai grav, acesta a depăşit intenţia sa. De aceea, nu poate fi vorba în cazul intenţiei depăşite despre punerea în executare a hotărârii de a produce rezultatul mai grav, infracţiunile praeterintenţionate nefiind susceptibile de tentativă.

După cum se ştie, latura subiectivă la infracţiunile praeterintenţionate are o structură complexă întrucât forma de vinovăţie este mixtă şi se formează prin unirea intenţiei cu culpa.

Daca primum delictum rămâne numai o încercare, avem o tentativă la infracţiunea intenţionată.

Când, însa, se pune în executare hotărârea de a comite fapta intenţionată (primum delictum) dar urmarea specifică acesteia nu are loc, în schimb se produce un rezultat mult mai grav, dar pe care făptuitorul l-a prevăzut, nu l-a acceptat sperând fără temei că nu se va produce ori nu l- a prevăzut deşi putea şi trebuia să-l prevadă, suntem în prezenţa infracţiunii praeterintenţionate în forma consumată.

Potrivit art. 35 alin. 2 NCP, infracţiunea este complexă când în conţinutul său intră, ca element constitutiv sau ca element circumstanţial agravant, o acţiune sau o inacţiune care constituie prin ea însăşi o faptă prevăzută de legea penală; ceea ce caracterizează infracţiunea complexă fiind faptul că ea cuprinde în conţinutul său simplu sau agravat acţiunea sau inacţiunea caracteristică unei alte fapte prevăzute de legea penală, incriminată separat.

Integrarea conţinutului infracţiunii absorbite în infracţiunea absorbantă imprimă infracţiunii complexe caracterul de unitate, iar interdependenţa şi condiţionarea reciprocă a componentelor sale atribuie acesteia o structură unitară şi un pericol social propriu, mai ridicat decât acela al infracţiunii sau infracţiunilor absorbite. În concepţia legiuitorului infracţiunea complexă constituie aşadar o unitate legală de infracţiune; fapta absorbită şi cea absorbantă îşi pierd individualitatea, chiar dacă sunt susceptibile de încadrări juridice diferite.

Acţiunile sau inacţiunile componente ale infracţiunii complexe nu au, de regulă, aceeaşi

însemnătate, aceeaşi valoare, una dintre ele constituind acţiunea principală (acţiunea scop) care are, bineînţeles, o importanţă primordială pentru caracterizarea infracţiunii complexe, iar cealaltă constituie acţiunea mijloc.

106

Potrivit art. 36 alin. 3 NCP, infracţiunea complexă săvârşită cu intenţie depăşită, dacă s-a produs numai rezultatul mai grav al acţiunii secundare, se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea complexă consumată.

Sarcina de lucru 4

Delimitează formele tentativei (10 – 15 rânduri).

4.5. Infracţiunea - fapt consumat. Infracţiunea – fapt epuizat

Infracţiunea - fapt consumat. Noţiune

Infracţiunea fapt consumat reprezintă forma tipică sau perfectă a infracţiunii în raport cu fazele desfăşurării activităţii infracţionale. În momentul consumării infracţiunii se realizează finalizarea deplină a hotărârii infracţionale iniţiale şi atingerea scopului urmărit de făptuitor prin desfăşurarea întregii activităţii infracţionale.

Spre deosebire de tentativă, care este o formă atipică a unei infracţiuni, infracţiunea consumată

este forma tipică a acesteia, în care se realizează integral latura obiectivă şi, deci, există o concordanţă perfectă a acesteia cu latura subiectivă formată încă în momentul hotărârii infracţionale.

Infracţiunea se consideră săvârşită în forma consumată atunci când activitatea infracţională a dus la producerea rezultatului infracţional urmărit şi prezintă toate condiţiile cerute de lege pentru existenţa infracţiunii în configuraţia tipică a acesteia.

Momentul consumării infracţiunii

Unele fapte incriminate de legea penală reprezintă numai acţiuni; ele creează o stare de pericol, o stare de primejdie pentru obiectul respectiv. Acestea sunt aşa-numitele infracţiuni de pericol sau formale. Alte fapte incriminate prin legea penală reprezintă acţiuni şi au anumite rezultate, acestea sunt aşa-numitele infracţiuni de rezultat sau materiale.

Infracţiunea se consumă în momentul în care fapta săvârşită produce rezultatul tipic, adică

rezultatul necesar, potrivit legii, pentru existenţa infracţiunii în forma tip a acesteia. Întrucât rezultatul faptei poate avea fie forma unei stări de pericol, fie forma unei vătămări materiale, forma de consumare a infracţiunilor este şi ea diferită, după cum este vorba despre infracţiuni formale sau despre infracţiuni materiale.

La infracţiunile formale consumarea are loc atunci când s-a efectuat în întregime acţiunea ce constituie elementul material al infracţiunii. În acest moment se produce şi starea de pericol ce constituie rezultatul în forma specifică a acestor infracţiuni.

La infracţiunile materiale, pentru consumarea infracţiunii nu este suficientă desfăşurarea integrală a acţiunii, ci este necesar să se producă vătămarea materială care constituie rezultatul cerut de lege pentru existenţa infracţiunii. În acest caz, momentul consumării infracţiunii este momentul producerii rezultatului, care este de regulă acelaşi cu momentul terminării acţiunii.

107

Importanţa stabilirii momentului consumării infracţiunii

Stabilirea momentului consumării infracţiunii are o relevanţă juridică deosebită din mai multe

considerente.

În primul rând, faptele care ajung până în momentul consumării prezintă o periculozitate socială deosebită şi împotriva lor trebuie luate măsuri represive adecvate.

În al doilea rând, infracţiunile consumate parcurg toate fazele unei infracţiuni. La aceste infracţiuni se ia în considerare, din toate fazele pe care le parcurge o activitate infracţională, numai faza ultimă, faza consumării. Celelalte faze, pregătirea, tentativa, pe care le-a parcurs acea activitate se absorb în faza consumării. Chiar dacă, la un moment dat, s-a realizat numai tentativa şi apoi făptuitorul reia şi duce activitatea până în faza consumării, se va socoti tot forma infracţiunii consumate.

În al treilea rând, determinarea momentului consumării infracţiunii, care înseamnă stabilirea datei săvârşirii infracţiunii, prezintă interes practic pentru soluţionarea unor probleme importante în reglementarea raporturilor de drept penal. Astfel, prescripţia răspunderii penale începe să curgă din momentul consumării infracţiunii şi nu mai devreme. În cazul infracţiunilor calificate, cum consumarea se consideră terminată în momentul în care s-au produs urmări mai grave, prescripţia va începe să curgă din acest moment.

Amnistia este legată tot de momentul consumării infracţiunii. Dacă se acordă amnistie pentru infracţiuni săvârşite până la o anumită dată, ea va opera numai pentru infracţiunile consumate până la acea dată. Aceasta înseamnă că nu vor cădea sub incidenţa legii de amnistie infracţiunile care se consumă după acea dată, chiar dacă au fost începute înainte de acea dată.

Aplicarea legii penale depinde, de asemenea, de momentul consumării infracţiunii. Dacă o faptă a început sub legea veche dar se consumă sub legea nouă, se va aplica legea nouă.

Infracţiunea – fapt epuizat. Noţiune

La majoritatea infracţiunilor, momentul consumării este momentul final al producerii rezultatului socialmente periculos. Însă, uneori, la anumite infracţiuni, după momentul consumării faptei apar urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii infracţionale.

Infracţiunea fapt epuizat este o formă derivată, deci atipică a infracţiunii. Ea se caracterizează prin producerea, după momentul consumării faptei, a unor urmări noi, fie prin amplificarea rezultatului produs iniţial, fie prin continuarea activităţii infracţionale, după ce aceasta a atins momentul consumării. Aceste urmări posterioare momentului consumării continuă să se producă până la un anumit moment ulterior, numit momentul epuizării faptului, dincolo de care nicio evoluţie a rezultatului nu mai este posibilă.

Categoriile de infracţiuni susceptibile de forma fapt epuizat

Fiind caracteristice unei forme atipice a infracţiunii, astfel de urmări ulterioare nu sunt posibile decât în cazul anumitor infracţiuni, cum sunt infracţiunile continue, continuate, progresive şi de obicei. La toate aceste categorii de infracţiuni, există pe lângă un moment al consumării, şi un moment al epuizării faptului.

Infracţiunea continuă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile continue se caracterizează prin prelungirea în timp a însăşi acţiunii sau inacţiunii ce constituie elementul material al infracţiunii.

108

Această prelungire în timp a elementului material are loc şi după atingerea momentului consumării, adică după o oarecare durată a acţiunii sau inacţiunii şi după producerea rezultatului socialmente periculos şi durează până când un act contrar celui iniţial pune capăt stării infracţionale

De exemplu, infracţiunea de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 205 NCP, se consumă când persoana este lipsită de libertate în mod ilegal şi se epuizează când victima a fost pusă în libertate.

Infracţiunea continuată ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunea este continuată când o persoană săvârşeşte la diferite intervale de timp, dar în realizarea aceleiaşi rezoluţii şi împotriva aceluiaşi subiect pasiv, acţiuni sau inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni. (art. 35 alin. 1 NCP)

Infracţiunea, în forma ei tipică, se consumă în momentul consumării primei acţiuni sau

inacţiuni, iar săvârşirea celorlalte reprezintă o amplificare atât a activităţii infracţionale, cât şi a rezultatului iniţial. Amplificarea durează până în momentul săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, acesta fiind considerat momentul epuizării faptului.

Infracţiunea progresivă ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile zise progresive se

caracterizează, de asemenea, prin producerea de noi urmări, după ce s-a realizat conţinutul

unei anumite infracţiuni. Amplificarea progresivă a rezultatului iniţial poate fi atât de însemnată încât să corespundă conţinutului unei infracţiuni mai grave în care se absoarbe faptul iniţial.

De exemplu, infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte (prevăzută de art. 195

NCP) se săvârşeşte în urma amplificării progresive a unei urmări iniţiale produsă prin loviri sau alte violenţe (art. 193 NCP), prin vătămate corporală (art. 194 NCP).

În concluzie, şi în cazul infracţiunilor progresive, există pe lângă momentul consumării, moment care este marcat prin producerea rezultatului iniţial caracteristic unei infracţiuni mai puţin grave, şi un moment al epuizării care marchează încetarea definitivă a agravării.

Infracţiunea de obicei ca infracţiune fapt epuizat. Infracţiunile de obicei se caracterizează prin aceea că elementul material se realizează prin săvârşirea mai multor acte de acelaşi fel. Infracţiunea se consumă după ce actele s-au repetat şi au dat caracterul de obişnuinţă sau îndeletnicire şi se epuizează când activitatea infracţională a încetat.

Întrucât la categoriile de infracţiuni menţionate, pe lângă momentul consumării, se distinge şi momentul epuizării, toate consecinţele privind aplicarea legii penale în sancţionarea făptuitorilor – la aceste infracţiuni - se raportează la momentul epuizării.

Conform art. 154 alin. 2-4 NCP, în materia prescripției răspunderii penale și a momentului de la care încep să curgă termenele de prescripție a răspunderii penale, se statuează: ,,(2) Termenele prevăzute în prezentul articol încep să curgă de la data săvârşirii infracţiunii. În cazul infracţiunilor continue termenul curge de la data încetării acţiunii sau inacţiunii, în cazul infracţiunilor continuate, de la data săvârşirii ultimei acţiuni sau inacţiuni, iar în cazul infracţiunilor de obicei, de la data săvârşirii ultimului act.

(3) În cazul infracţiunilor progresive, termenul de prescripţie a răspunderii penale începe să

curgă de la data săvârşirii acţiunii sau inacţiunii şi se calculează în raport cu pedeapsa corespunzătoare rezultatului definitiv produs.

(4) În cazul infracţiunilor contra libertăţii şi integrităţii sexuale, săvârşite faţă de un minor, termenul de prescripţie începe să curgă de la data la care acesta a devenit major. Dacă minorul

109

a decedat înainte de împlinirea majoratului, termenul de prescripţie începe să curgă de la data decesului”.

Sarcina de lucru 5

Precizează care este importanţa stabilirii momentului consumării infracţiunii.

Teste de autoevaluare

1. Constituie factori ai infracţiunii: obiectul şi subiecţii infracţiunii; elementul material;

locul şi timpul săvârşirii infracţiunii;

cerinţele esenţiale şi scopul.

2. Au valoare de adevăr afirmaţiile:

în cazul infracţiunilor formale nu se cercetează legătura de cauzalitate între acţiune – inacţiune şi urmarea produsă, aceasta rezultând ex re;

infracţiunile care au un obiect material sunt infracţiuni de rezultat;

toate infracţiunile au un obiect juridic specific;

infracţiunile care nu au obiect material sunt infracţiuni de pericol.

3. Constituie elemente ale laturii obiective a conţinutului constitutiv al unei infracţiuni:

elementul material; elementul subiectiv; urmarea imediată.

4. Verbum regens desemnează:

latura subiectivă; urmarea imediată; elementul material.

5. Acţiunea sub care se poate prezenta elementul material al laturii obiective, se poate realiza:

prin acte materiale; prin scris;

prin cuvinte;

printr-o atitudine a făptuitorului care nu face ceva ce legea penală ordonă să facă.

110

6. In cazul în care elementul material al laturii obiective a unei infracţiuni constă în mai multe acţiuni sau inacţiuni:

dacă infractorul săvârşeşte o singură acţiune sau inacţiune, atunci el săvârşeşte o infracţiune

unică;

dacă infractorul săvârşeşte mai multe acţiuni sau inacţiuni, atunci el realizează un concurs de infracţiuni, în număr corespunzător acţiunilor/inacţiunilor;

realizarea acestui element prin mai multe acţiuni sau inacţiuni nu schimbă unitatea infracţiunii.

7. Potrivit teoriei condiţiei sine qua non:

este considerată drept cauză a unui rezultat determinat contribuţia umană ce se situează în

timp imediat anterior rezultatului;

este considerată drept cauză a unui rezultat aceea care este proprie sau aptă, prin natura ei, să producă acel rezultat;

sunt considerate cauze ale rezultatului produs toate condiţiile care le-au precedat şi fără de

care rezultatul nu s-ar fi produs.

8. Au valoare de adevăr următoarele afirmaţii:

existenţa vinovăţiei, ca element subiectiv esenţial al infracţiunii, presupune întotdeauna şi existenţa vinovăţiei, ca element al conţinutului unei infracţiuni;

poate exista vinovăţie, ca element al conţinutului unei infracţiuni, fără a exista însă ca element subiectiv esenţial al infracţiunii;

poate exista vinovăţie ca element subiectiv esenţial al infracţiunii, fără să existe vinovăţie ca element al infracţiunii determinate.

9. In dreptul penal, mobilul actului de conduită prohibit de lege:

reprezintă ţelul urmărit prin săvârşirea faptei;

desemnează sentimentul ce a condus la naşterea în mintea făptuitorului a ideii săvârşirii actului de conduită respectiv;

trebuie să fie prevăzut expres de norma incriminatoare.

10. Fapta constând intr-o acțiune sau inacţiune:

este infracţiune numai dacă este săvârşită cu intenţie;

este infracţiune, atunci când este săvârşită din culpă, afară de cazul în care legea sancţionează numai săvârşirea ei cu intenţie;

este infracţiune atunci când este săvârşită din culpă numai atunci când în lege se prevede, în

mod expres, aceasta.

11. Responsabilitatea penală se prezumă la vârsta de:

14 ani;

16 ani;

18 ani.

14. Subiect pasiv al infracţiunii poate fi:

numai o persoană fizică;

111

o persoană fără discernământ;

o persoană juridică.

15.Există tentativă:

când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită insuficienţei sau defectuozităţii

mijloacelor folosite;

când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită modului cum a fost concepută

executarea;

când consumarea infracţiunii nu a fost posibilă datorită lipsei obiectului de la locul unde făptuitorul credea că se află.

când a avut loc punerea în executare a intenţiei de a săvârşi infracţiunea, executare care a fost însă întreruptă sau nu şi-a produs efectul

Lucrare de verificare

Redactează un eseu structurat pe 60-70 rânduri (12 Times New Roman la 1,5 rânduri), în care să dezvolţi, pe lângă idei şi informaţii din alte surse, următoarele intercondiţionări:

compară culpa cu intenţia;

explică diferenţa dintre intenţia indirectă şi culpa cu prevedere;

compară latura obiectivă a infracţiunii cu latura subiectivă;

Lucrarea va fi transmisă tutorelui în termen de 7 zile de la data anunţului de executare a ei, iar rezultatul evaluării îţi va fi comunicat prin acesta sau prin platforma e-learning.

Download

Pages

mardi 27 janvier 2015

Dreptul penal part 1

Aucun commentaire:

Enregistrer un commentaire

alexa

Friends link

Kali Linux Ro

Thank´s